Din ciclul Haznaua de Aur a Radio România “Provinţial” am reciclat pentru dvs. primul articol de ziar care şi-a depăşit condiţia jurnalistică. Mulţumim pe această cale domnului T.A. care ne-a pus la dispoziţie analele instituţiei sale din fundul curţii - 29.02.2008:
Cronică a lui Târtan Apietrei – ediţie malignă
În principiu înţelepţii îşi au rendez vous-urile lor departe de ochii lumii, îşi dau întâlniri şi chiar revelaţii prin vreo mâzgâlitură uitată de Dumnezeu în pagini îngălbenite de carte sau se închid pur şi simplu în Scrisoare până când cel din urmă discipol va deveni ăl dintâi asupritor. Se întâmpla că într-una din zile un astfel de înţelept, sătul chiar şi de promourile de pe cultural, a luat-o lipa lipa pe ştrase cu gândul să se afunde într-un scaun de teatru cât să muşte lacom din transpiraţia şi realitatea de pe scenă. Nu mică i-a fost mirarea deşi fusese prevenit că va asista la „Întâmplări dintr-un oraş cu proşti” când s-a simţit până la gât cuprins de magia şi catifeaua TT-ului la propriu din păcate, scaunul său fiind unul din acelea importate din sălile străine de cinema şi foarte la curent cu ultimele update-uri kamasutra. Crescut printre cărţi ce adesea te îmbiau pişichereşte la introspecţie numai pentru a te îneca apoi în neant, s-a ţinut bine, aproape pe vine am putea spune, şi a lăsat teatrul să vină la sine. Şi nu avea cum să se întâmple altfel: în loc de replici, perechi de alune militau pentru locuri mai bune în sală în proximitatea urechilor dumnealui şi tare ar fi vrut să le mărturisească incapacitatea lui de a le ajuta în acest sens mai cu spor decât oricum o făcea femeia de servici după spectacol; probabil izolarea între tomuri de-a lungul anilor ce par ca clipe, vorba poetului, în astfel de momente i-a creat o stare de disconfort şi confuzie întrucât nu se ştia dacă piesa se joacă pe scenă sau în sală, titlul fiind absolut relevant pentru ambele. În jurul lui se critica piesa în sânge, probabil de taur de cotnari sau vinia, şi puţin a lipsit ca învăţatul nostru să se întoarcă către preşedintele prezidiului rugîndu-l să continuie inepţiile de mai devreme dat fiind faptul că sunetele de acum depăşeau imaginaţia sa şi rescriau cu ajutorul unei distinse matrahuci manualul de mai sus. Cu bune cu rele, cu indignare şi porniri che guevariste omul s-a întors între filele sale mucegăite cu un gust amar şi măcar de l-ar fi dres cu niscaiva alune sau ceva dupaci pe spinarea celor care îmboldiţi de imaginea de sine a unor distinşi dascăli au luat bilete aproape moca în loc să fi folosit până şi aceste resurse financiare pentru propriile planuri investiţionale după cum ei înşişi şi-au exprimat erorile „mai bini luam o vodcă wăi dicât sî vin la tiatru”. A doua zi, distinsul nostru personaj a înfiinţat un ONG pentru repopularea satelor precum Ghindăoani, Podoleni şi Ţibucani cu discotecile de altă dată.
Cred că în următoarea şedinţă a Consiliului Judeţean Neamţ ar trebui legiferat şi impus spectacolul cu gradene în regia, să spunem, a înţeleptului de mai sus. Este exclusă astfel presiunea organizatorilor de a umple sala cu tot felul de distribuitori de alune şi seminţe, experţii în design cât mai interior al scaunelor de teatru ar intra în faliment iar performerii comedy central ar rămâne în propriile ogrăzi făcînd tot felul de orătănii domestice să râdă sau să se ouă.
Cred că Ion Creangă ar fi ieşit la o bere cu Dabija chiar şi în proximitatea Goliei iar când Cocoşul, pilit bine, i-ar fi spus jupânului că stareţul i-a pus gând bun nevestii sale şi o va lua într-un pelerinaj şugubăţ de catehizare, Alexandru nu l-ar fi lăsat pe zdrahonul de Nică să se repeadă în Sfânta Monastire şi să-l găbjească pe cleric de „OO!” întrucât nenumărate vor fi bogăţiile boierului Pană şi de singurătate şi ţiitoare eventual e nevoie pentru a le dişărta cocoşul de talent pe ţolul ş-aşa urgisit al literaturii române. Dacă n-ar fi fost scena tineretului şi mai ales gradenele, cum ar fi aflat moşul că peste ani de la maltratarea cocoşului i se va intenta proces de către ong-uri neduse la muzeul literaturii şi va fi judecat şi anunţat post-mortem via gsm de abominabilitatea gesturilor sale. Un public telenovelistic, aşteptînd mereu să se întâmple ceva, cu o copilărie nefericită de-a lungul căreia a fost privat în permanenţă de momentele de respiro introspectiv atât de necesare dramaturgiei contemporane, orbit de proximitatea spectacolului, aproape uitînd că vine să dibuiască arta pe ouă, clocirea ultimă. Erotismul disimulat cum ar spune un manual canonic al textelor lui Creangă începe să prindă aripi deşi se ştie că nu va sări decât o dată şi bine, trilingv chiar, gardul bunului simţ şi mi-am amintit de amfitrionul actual al bojdeucii sale care povestea parcă narcotizat despre cum 3 ceasuri, cifră sacră, îi sunt necesare pentru al citi integral pe dascălul ghiduş şi mereu descoperă noi adâncuri ale operei sale. Un site ne întreba în schimbul unei punguţe cu I pod înăuntru preferinţa dintre dramaturgia clasică şi cea contemporană, problemă cu răspuns în sine: deşi există texte dramatice scrise de amorul literaturii şi nu pentru a fi vândute pe plantaţii teatrelor astăzi nu le mai citeşte nimeni; prin urmare dramaturgia presupune implicit punerea în scenă ceea ce exclude din start clasicul din tablou prin simplul fapt că un cocoş pentru a goli o fântână dă gata un pet de 1,5 l şi nu un şip sau un clondir sau vreo ploscă. Şi e foarte bine…
Mai ales când nu la gura sobei ci cocoţat în aceleaşi gradene pentru care voi milita până în pânzele goale din sală împreună cu înţeleptul de mai sus simţi „Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele”. Halucinant şi nimic mai mult… poate tocmai concentraţia enormă de artă comparabilă doar cu cantitatea de sânge donată de Doamnă (Coca Bloos) pe tot parcursul piesei, sânge pentru care sperăm că va primi şi un Uniter, a speriat puştimea de pe ultimele rânduri. Mult mai civilizaţi decât mamiferele care aruncau cu alune, au venit la teatru ca într-un purgatoriu, indecişi şi clar spre un venue vorba englezului mult mai concret, mai palpabil pentru ei (dacă o fi existînd un astfel de loc), altfel spus pentru a călca în picioare, sub snickerşi, timpul aşa cum au călcat tăblăraia gradenelor lăsînd neuroni însângeraţi, ieşiţi în strada conştiinţei la o luptă cinstită de redobândire a libertăţilor de introspecţie, bătuţi rar da bine de nerăbdarea zbânţuielilor trance nocturne ce cu siguranţă au încheiat o seară minunată de teatru.
În ton cu mâna de irişi aproape înlăcrimaţi, înţeleptul nostru s-a retras precum în toate zilele, înnebunit de data aceasta de Afrim şi gaşca (un Constantin Cojocaru genial de ludic) cu un zâmbet complice printre riduri şi o îngrijorare rătăcită în carneţelul său cu socoteli: la ce carte va renunţa pentru următorii doişpe lei investiţi în reprezentaţia următoare ca într-un drog a cărui dependenţă devine un rău necesar într-o oră, chiar două, de bine, chiar de sublim!
Despre cea mai veche meserie din lume în interpretarea filozofiei mondene a Laurei Andreşan şi reacţia papilelor gustative din politichia română la degustarea succesului “estraordinar” a numitului Costel Busuioc - 17.03.2008:
Costele, ne semnăm şi noi mai cu talent?!
Suprarealist vorbind, dacă am face un exerciţiu de imaginaţie şi am considera obiectele (muncii) meserii în sine aş spune că cea mai veche profesie din lume e coarda vocală. Spre dezamăgirea intelectualelor care pentru că demit senatori de NY şi nu paznici de la Ghindăoani se cheamă că nu fac trotuarul ci prestează servicii de escortă, Adam şi urmaşii săi au apelat întâi la coardele vocale şi abia apoi a venit potopul. În această dezordine de idei putem considera tăcerea ca una din marile virtuţi ale omenirii, o specie pe cale de dispariţie în scara blogului cu sau fără mansardă, a forumurilor enciclopedii şi a semesăriei profanatoare de limbă. Oarecum tangenţial, o mare prestatoare de servicii uzitînd ce-i drept unelte mai sofisticate decât banalele coarde vocale s-a grăbit ca fata foarte mare la măritat să-şi expună portofoliul ministerial, fotbalistic, politic şi infidel pe tapetul unui ziar central sub formă de top. Învinuiţilor şi în special nevestelor lor nu le-a venit să-şi creadă ochilor cum după ce că au fost târâţi împotriva voinţei lor (a nevestelor) prin varii aşternuturi şi ipostaze, colac peste pupăză (din nefericire inexistent la momentul ispitei), carierele lor (dez)onorante sunt făcute scrum cât ai zice click! Din fericire, oamenii de valoare de la noi nu se lasă intimidaţi de astfel de fapte evidente şi nu s-au vehiculat demisii cum se întâmplă în societăţi occidentale primitiv dezvoltate. Ceea ce nu au înţeles ei atunci dar a înţeles foarte bine acum Costel pavarotti al nostru, din peninsula Iberică, este demersul unui om mediocru spre penibil, slăbit moraliceşte şi cu totul labil psihic şi electoral de a câştiga capital de imagine şi aplauze din picioare (modalitatea de exprimare a celor care nu gândesc cu capul, ci dimpotrivă) pe spinarea celor ajunşi deja celebri din varii motive, unii chiar prin efort susţinut. Surprins că este nevoit să facă prima investiţie într-o nouă pereche de pantaloni de preferat imuni la grija şi luciul politicianului român, Costel „al nostru”, pentru care România nu a făcut nimic decât să-i urle pe ton baritonal „la muncă bă!!!”, îşi vede în continuare de familie şi ţara adoptivă care îi va şi procura noile perechi de pantaloni nu doar şuturi şi … în fund.
Aflaţi încă sub influenţa „succesurilor” lui Costel, aleşii patriei şi partidului, ai noştri poate de acum încolo, se grăbeau atât de tare să-i soarbă prestaţiile la teve încât semnau deunăzi listele de prezenţă la şedinţele de plen cam cum graţiau Iliescu şi Năstase revoluţionari ai sistemului ortopedic şi stomatologic de prin 90 şi 91, la mişto adică, cum ai prosti un profesor nou la o clasă a 9 a, pe două voci, cum că elevii sunt în bănci, în nici un caz nu se îmbată prin parc. Va să zică, politicienii români consideră că ţara a fost locuită de cei care au emigrat şi ne-am trezit noi ăştialalţi 19 milioane, detaşaţi de Inpsector în văgăuna asta de lume, să facem ordine în catalog sub ameninţarea camerei de filmat. Ete fâs!
Să promovăm dară, uninominal vorbind, până la proba contrarie persoane care să fi înţeles că tăcerea e de aur atât timp cât profesionalismul şi bunul simţ vorbesc în locul lor indiferent că vorbim de catedra justiţiei sau cea a agriculturii, amândouă îndeajuns de sodomizate ca să mai sperăm vreodată că se vor risipi traumele psihice. Şi totuşi, dacă aceşti anarhişti, înţelepţi ai tăcerii, sunt recrutaţi dintre oamenii care pur şi simplu „nu vor să vorbesc cu tine” iarăşi e nasol că se plictiseşte acidul hialuronic de unul singur şi ajunge, Doamne fereşte, secretar general de partid. Hai Costele, mai zi una că plecăm… de-acasă!
Frustrări financiare şi complex acut de inferioritate în preajma paloşului economic al lui Făt Frumos - 30.03.2008:
Despre credite, numai de bine
Românul, în genere, s-a născut artist. De la Eminescu spre Păstorel Teodoreanu şi până hăt! în zilele noastre cu Tamango şi celebrul Dorel, omul de spirit ce vine la pachet cu fiecare crâşmuliţă, cetăţeanul român a iubit întotdeauna partea mai năstruşnică a vieţii, misterele şi glumele cu subînţeles. Cum altfel s-ar putea descrie eternul proces de relocare pe bani grei a bordurilor dintr-un sector bucureştean în altul decât ca un demers metafizic prin care străduţele capitalei beneficiază rând pe rând de experienţa şi încărcătura spirituală a suratelor lor. De ce să nu-şi desfăşoare activitatea Agenţia de Protecţie a Mediului , sucursala Craiova, într-un sediu de 1.500.000 de euro cu piscină interioară şi marmură de Carrara, ba şi cu igrasie inclusă în preţ, ce îşi inchipuie cineva că funcţionarii publici nu au simţ estetic (chiar şi arghezian) să remarce arta şi bunul gust atunci când le întâlnesc?! Îşi imaginează cineva că cei de la Strabag nu ştiu că o lucrare publică e precum o operă de artă ce necesită cizelări permanente şi numai strabismul contribuabilului de rând nu observă în gropanele şoselei Ursuleţi – Sarata un proiect new age de modernizare urbană precum în vremurile bune de capă şi şpagă?!
Lăsînd deoparte boemii naţiunii dacă trecem la cei urgisiţi de soartă, înzestraţi cu viziune pragmatică şi ştiinţific documentată aş aminti de Mihail Manoilescu pe care enigmaticul nostru popor l-a tratat cu flit şi ranchiună politică, ca mai apoi să-i ofere în schimbul contribuţiilor sale la Teoria protecţionismului şi a schimburilor internaţionale (aplicate cu succes în Brazilia) o binemeritată condamnare la moarte cu diploma aferentă de înhumare în groapa comună. Comuniştii i-au demonstrat că sunt la curent cu prima parte a zicalei „Nimic nu este sigur afară de moarte şi taxe”. Despre taxe şi protecţionism pe român nici în rimă nu-l doare dat fiind faptul că populaţia s-a bulucit la credite precum România sub biroul licuriciului de la Washington. Pentru a nu ieşi din turmă m-am prezentat şi eu deunăzi la sucursala unei bănci până mai ieri naţionale cu salariul X să iau o sumă Y pe o perioadă Z. După zeci de calcule şi scenarii calculatorul a mărturisit că nu mă poate ajuta cu mai mult de 2500 de euro pe 10 ani. Pentru a evita să plătesc despăgubiri materiale băncii m-am năpustit asupra consultantului şi nu a calculatorului întrebînd cu ce sistem de operare hotărâse cu numai o lună sau două în urmă că lasă de la el şi mă coafează cu 4000 de euro pe 5 ani. Am aflat astfel că s-au modificat condiţiile de creditare şi însuşiri precum necăsătorit, sub 25 de ani, venit sub 1500 roni, domiciliu cu părinţii şi alte câteva rebelisme de acest gen au generat suma respectivă. Întrebarea se pune nu cumva acest calcul a devenit prea târziu unul inspirat de bibliotecile de astronomie? Şi dacă până mai ieri discuţia cu banca era o simplă tocmeală din piaţă aşa-i că românul urmează să descopere pe propria-i piele cam cât de sigură, chiar şi în comparaţie cu moartea, e taxa pe credit, adică dobânda?! Şi cum creşte ea după 6 luni ca mânia lui Făt-Frumos după ce şi-a parcat în stâlp sau în lac maşina pentru care se împrumutase.
Revenind, acum se explică de ce românul e metafizic când vine vorba de job, de cinste şi lucrul temeinic făcut întrucât dacă banca nu îl întreabă cum a făcut primul milion (de rol, de ron, de euro) dar îi încasează ratele, taxele doar n-o să-şi permită moartea o astfel de aroganţă şi, Domne fereşte, să-i investigheze economisirile de fapte bune şi să-l trimită spre executare silită până îşi va răscumpăra datoriile cu foc şi pucioasă. Pentru omul de rând rămâne totuşi o speranţă, ori fi existînd ele instituţii de refinanţare pe la Sfântul Petru pe acolo… este Dorele?!
Ciroza economică dăunează grav sănătăţii de orice fel, isărescul dumneavoastră vă poate ajută să vă lăsaţi de consumul excesiv de credit cu buletinul, mărimea pantofilor sau testul disfuncţionalităţii erectile - 10.04.2008:
Întrebînd în stânga şi în dreapta se pare că paparuda finanţărilor cu buletinul, cuponul de pensie sau de ce nu, carnetul de alocaţii, bate în retragere astfel încât se aud tot mai multe voci revoltate de noile condiţii de creditare. Bahic vorbind, dacă ar fi să asimilăm economia românească cu unul din organele vitale, să spunem ficatul şi predispoziţia spre îndatorare cu alcoolismul se pare că medici reputaţi precum FMI-ul sau BNR-ul, speriaţi de metehne mai vechi ale organismului naţional (vezi inflaţia) depun eforturi considerabile pentru ca deficitul comercial al României să nu dea în ciroză. Dacă ţări sănătoase la cap, folosesc creditele precum paharul terapeutic de vin de după masă spre menţinerea unui echilibru economic la care se prăşeşte de ani buni, spre conservarea unor standarde ale clasei medii care nu e fătată de ieri, de azi, de vreo revoluţie ci e deja crescută şi educată în spirit antreprenorial, românul nostru a făcut un împrumut digestiv înainte de masă, 2, 3 butelcuţe de euroi în timpul şi la final o binemeritată damigeană de refinanţare că na! e şi el om cu stare acum. Astfel încât se anunţă abstinenţă sau consum care frige la buzunar exact cum, revoltat, ficatul cirotic intră în grevă mai ceva decât angajaţii Dacia şi refuză orice regenerare. Din fericire pentru ei, finanţiştii care au operat multe astfel de ţări pe fondul (fostelor) anestezii ale cozilor la pâine şi a libertăţii pe cartelă, gradul de îndatorare din prezent va asigura, prin volum, un profit considerabil pe termen mediu ceea ce îi incurajează să crediteze mai puţin dar la preţuri mai mari.
Logic vorbind, în atare condiţii, cetăţenii, chiar şi cei mai puţin inteligenţi decât ai lor, au două soluţii la îndemână: fie economisesc în vederea unor achiziţii viitoare, fie îmbunătăţesc productivitatea şi volumul muncii în schimbul unor venituri suplimentare. Prima opţiune rămâne un vis urât întrucât românului îi e silă de propria salivă şi s-a săturat să se benocleze în vitrine cu gândul la dobândă călcînd pe urmele părinţilor care au făcut varice până la CEC şi înapoi în aşteptarea nu a unei Dacii, ce n-a mai venit, ci a unui Vosganian care să le dea, electoral, banii înapoi. Deşi sunt cazuri rare şi îngrijorător de tineri există oameni care conştientizează dintr-o dată că tabieturile lor nu se încadrează în buget şi mai înainte să iasă în stradă sau în sufletul vreunui amic la bere se aruncă pe tot felul de ejobs, bestjobs samd şi ajung la venituri de 1000 – 1500 de euro net la o vârstă la care strămoşii lor aruncau cu bulgări în geamurile căministelor doar doar o cădea borcanul cu zacuscă, de marmeladă aplecîndu-li-se. Să nu credeţi că se despoaie de banii ăştia sau construiesc dispozitive artizanale de ciordit bancomate ci deţin funcţii precum support manager, team leader sau creative director (la capitală, ce-i drept) în ciuda faptului că părinţii i-au învăţat să trudească în fabricile de diplome numite mai nou facultăţi. O fi bine, o fi rău?!
Din punctul de vedere al unui absolvent de drept cu 10 să zicem care vine să lucreze la ITM Neamţ ca şi consultant juridic pe 540 ron probabil şi ăia impozabili e cu siguranţă rău. Rău în general, nu doar în cazul lui. E grav că există funcţionari bancari care (printre riduri şi engleză de coclau) şi înspre pensie fac front desk. Deci pentru că dânşii „ori n-o vrut, ori n-o putut” zeci de tineri care nici nu au acces (în provincie mai ales) spre poziţii mai înalte prestează munci sub potenţialul lor în loc să înveţe abc-ul financiar şi să distribuie pe lângă extrase şi op-uri acel zâmbet nesimulat, tonul însetat de viaţă şi ocheade irizate de aventuri de care, să recunoaştem, numai tinerii sunt în stare. Credeţi că numai varice s-a dobândit pe vremuri? de acreală, ramolism şi sictir aţi auzit?! dar hai dragă la cafea că impertinenţii ăştia ne sufocă, halal needucaţie… „Ecsact!”
Puţină filozofie de mansardă, în sânge (inocent din păcate), asezonată pe ici pe colo (în ridurile pensionarior cu ochi albaştri) cu legume mucegăite la firul ierbii… se serveşte british chiar înainte de emigrare - 20.04.2008:
Percheziţie intelectuală de rutină. Rezultat: Nimic!
Ar fi vreo câteva luni de când cochetez timid cu gândul emigrării. Ne dăm târcoale unul altuia şi care cum îl prinde pe celălalt în offside ne sancţionăm reciproc ba cu paşaportul, ba cu creditul ipotecar. După gala premiilor Uniter, cu arsenalul din dotare – vreo câteva emoţii ce se buluceau să se metamorfozeze în lacrimi, aproape l-am dovedit. S-a repliat, de obicei se antrenează pe site-urile de ştiri şi când mă aşteptam mai puţin mi-a dat la gioale astfel încât şi astăzi sunt în concediu moral de odihnă. Mi-a povestit întâi cum pentru toate ţările din Europa pensionarii reprezintă o problemă socială şi nu una electorală sau de etică comunistă ca la noi: „dragul meu”, zice el, „gândeşte-te că părinţii şi bunicii lor, în plină activitate, au construit autostrăzi, au dezvoltat staţiuni turistice şi au transpirat pentru acea calitate a vieţii atât de apreciată azi şi e normal ca din taxele tale să fie acoperite pensii ale unor oameni care au creat mediul de care te-ai bucura tu acolo în timp ce acăsica sudoarea frunţii generaţiei tale achită note de plată pentru securişti cu pensii mai mari decât indignările tale şi vrednici bătrânei ai patriei care au frecat-o la rece, pardon de expresie, că aşa era sistemul, se putea. Din păcate, impozitele tale nu machiază ridurile celor care se târăsc de azi pe mâine, hrănindu-se de prin curte ci asfaltează găurile dintr-un buget în care după ’90 s-a intrat cu şenilele astfel încât un general de operaţiuni financiare la Eximbank, să spunem, câştigă 1,4 miliarde lei vechi pe lună. Şi ca să îţi faci o idee despre mentalitatea tinerilor care mâine vor conduce ţara, la celebra întrebare ce vrei să te faci când vei fi mare? se răspunde unanim, exact, Jiji Becali. N-aş vrea să iei o decizie pripită prin urmare n-am să-ţi povestesc cum Cristi Borcea căra butelii cu bicicleta şi făcea tumbe pe asfalt când îi puneau copiii mai ghiduşi „piedică”, cum dl. Becali mirosea efectiv a brânză în timp ce se gudura pe lângă fotbalişti ca să ajungă apoi să-şi parcheze camionul în faţa băncii pentru a se bucura de roadele primei ţepe, mă rog – tranzacţii imobiliare sau cum Mitică Dragomir a fugit de acasă de foame, a dat foc la teancuri de dolari înainte să fie arestat după Revoluţie şi astăzi conduce arogant destinele fotbalului românesc. Informaţiile le găseşti în numărul de aprilie al revistei Maxim, asta dacă nu te vei opri asupra unor posterioare şi airbag-uri de sirene care într-adevăr reprezintă un real motiv de împământenire”.
Nu l-am mai lăsat să continue pentru că ar fi însemnat să alimentez o serie de frustrări financiare care chinuie psihic o ţară întreagă şi ar fi însemnat, vorba românului, să-mi cer osândă. I-am povestit însă cum dacă aş emigra în Londra într-o zi nici o galerie de metrou sau o gaură de canal n-ar fi îndeajuns de adânci cât să-mi pot ascunde ruşinea după ce o colegă de-a mea de naţionalitate, mai bronzată ce-i drept, la somaţia unui poliţist de a nu mai cerşi a răspuns civilizat şi responsabil împroşcîndu-l cu lapte vrac, dezambalat de sutien de fapt, iar la imperinenţa omului de ordine de a chema întăriri s-a căit, şi-a cerut iertare, a renunţat chiar şi la bunul cel mai de preţ aruncînd tacticos cu plodul din dotare după ei astfel încât s-au cutremurat tabloidele britanice şi nu numai.
Venind într-o zi acasă am găsit paşaportul pe masă şi gândul emigrării stând picior peste picior, cu ţigara în mâna stângă şi un zâmbet cioranian pe chip: „să nu crezi că naţionalitatea română e o boală. Încă se mai pot face multe lucruri, iar englezeşte vorbind s-ar mai putea face, de exemplu, NIMIC. Nimic pentru fetiţa de 5 sau 6 ani care a fost devorată de câini vagabonzi, dar şi mai grav, nimic pentru imbecilii care-au luat potăile în braţe în loc de scaunul electric spunînd că a fost vina părinţilor”.
Şi pentru că eu ieşeam la 6 ani afară şi nu era vina părinţilor şi nu am făcut nimic deosebit pentru a nu fi cina unor javre pe care să le iubim după ce nu vom mai opera copii cu alt diagnostic, de apendicită şi a unor ONG-işti care încă n-au aflat de MISA sau de blogul Elenei Udrea pentru a-şi consuma energiile cu folos am pus paşaportul în dulap, mi-am turnat un pahar zdravăn de Octavian Paler şi i-am replicat gândului emigrării: ce rost (mai) are?!