m-a plimbat de multe ori senzaţia că prin cuvinte s-a cam desenat totul în timp ce sunetele creează în continuare arhitecturi absolut virgine. {în paranteză, m-a oprit de curând o imagine pe când ken vandermark îmi ţopăia timpanele cum că muzica seamănă foarte mult cu pantofii unui bărbat: reciclează în picioare un an de zile o pereche de globe-uri (zi de zi, dar schimbă şosetele) după care pentru un spectacol prezidat de mărioara murărescu ia-ţi o pereche de pantofi tip cioc şi coboară-ţi ca de obicei, involuntar, ochii: vei fi vizual stupefiat. încearcă să asculţi un an de zile edgard varese şi anumite solo-uri jazzazelice (jazzazel fiind singurul playlist pentru care s-a creat un demon: time is on my side) şi apoi încalţă-ţi timpanele cu o lambadă sau orice combinaţie coerentă de sunete. vei fi q.e.d.}
diletant, intuitiv, aveam aceeaşi senzaţie “literară” şi în ceea ce priveşte dansul contemporan: există câteva contorsionări-teme, câteva derapări controlate ale muşchilor dar în principiu s-a cam zis tot din oase, cel mult se mai detaliază traiectoria. până când am participat, văzut e prea tenebist spus, la loss-layers. e ciudat cum îţi vin în minte doar silabe banale pentru un performance atât de complex.
a fost o transă, am respirat printr-o maternitate sau un avort, am decimat publicul, mi-am dezvelit arătătorul spre dumnezeu, s-au decapat hainele de unele, singure; fiecare muşchi îşi căuta năuc subsolul, se prăbuşeau bulgări de sunete peste cărbunii decupaţi în oxigen, se năşteau umbre din orice urmă.
(teoretic, mi se pare o prostie să îţi distorsionezi atenţia şi papilele gustative cu tot felul de clickuri, pac pac. practic, nici n-am încercat să mă abţin până la prima şi singura atenţionare că bruiez şi alte timpane nu doar fericirea neuronilor mei. ar fi ieşit o serie fabuloasă de imagini mult mai în stare să povestească ce şi cum. )
psihedelic vorbind, e prima dată când Institutul pixelilor a luat-o efectiv razna în urma unui dans contemporan. singura terapie a mediilor ce redau cronici, fotografii, filme cu şi despre rădăcina pătrată din L, Loss Layers, se face de către suprafaţa albă, pătrată, pe care a aselenizat spectacolul.
psihiatrii noştri au:
the Artist: Yum
the Dance (4):
http://pan-etc.net/nav/vp.html
speechless. (n-am avut curaj să aplaudăm imediat, n-am mai trecut prin astfel de transe, ne-a durut capul ca după o geneză)
handnotes:
- goliciunea dinaintea unui gest final greu interpretabil. explicaţia clasic pompieristică: trupul maculat de un lichid străin, vizibil în penumbre şi dificil de individualizat în contextul efectelor vizuale de până atunci. totuşi omul nu se dezbracă ci scobeşte de fapt în propriul trup scorburi veveriţelor exterioare fie că sunt ludicele jocuri erotice, înfometatele vânătăi şi mizerii sau doar clasicele duşuri. de reţinut omul care se dezbracă pentru ca în peşterile trupului său să se infiltreze obiectivul, doar privirea. fără aceste săpături generate inconştient de exodul hainelor stimulii nu-i vor crea omului o pânză freatică la adâncimea sufletului. e mecanic.
- revenind, în penumbră un lichid traversează trupul arat de goliciune al artistei încercînd să-i contureze o alură terestră. se încălzeşte la adăpostul acestor fascii lichide ca şi cum ar fi sub pălăria unui wolfram, “lumina” se scurge.
- publicul a fost aplaudat într-un mod silent de către artistă. dăruirea japoneză (cred) faţă de retinele din jur e fenomenală.
- spectacolul are în spate o gaşcă de oameni. vizual a fost extrem de bine gândit, sunetul e capabil să îţi toarne o cagulă pe cap, să te simţi răpit de-a lungul celor aprox 50 de min, să nu ştii cum ai ajuns înapoi pe scaun şi totuşi ce infracţiune!!… să te readucă pe scaun
- s-a spus totul niciunde.
- senzaţia de la sfârşit când nimeni nu a aplaudat decât târziu: transă, criptic, prea nou, snobul ininteligibil, sete de mai mult. transă.
No Comments | In: I.N.E.P.T. | tags: ............. | #
