X{(enon) and O(n)}. şi Zero


sar uneori pe câte două trei

picioare, de pahar, mai puţin răsărite, cele în

burta cărora Ioná. un bob de zahăr

cu care mă joc eu de-a spintecările când

bem absint

.                                  .                           .

odată, pentru că lichidul tot

apunea pe unul din pereţi (şi infernul se ăzaedalacse)

m-am împiedicat într-una din buze şi

m-am lovit incert de parchetul mesei. eram

dimineaţă.

.                             .

mi se-mprăştiaseră probabil bătăile inimii,

pe-acest jos, dat fiind parkinsonul venelor

de-acum. c-o privire întredeschisă unele încă mai bălteau (tic-tac)

în firimiturile ochilor cândva verzi, evaporaţi, între timp, chinezeşte ca

de un cancer.

.

ştii cumva, tati, de ce oamenii nu beau (apă) ca pasărea colibri?

(bâiguind aproape fericit, că nu m-am sufocat cu un nod în gât apărut senin în timp ce-mi înghiţeam cravata autosugestiilor “eşti lucid” ca pe salivă)

ştiu emma, am făcut… am făcut mizerie… iar

iartă-mă. sunt o cămilă

{cubul de gheaţă se taie felii}



Lacul Sub Dărâmături


Părea dimineaţă. Totuşi, ca să-mi pot toarce cearcănele după fusul ăsta orar trebuia să bărbieresc întâi cerul de nori ca atunci când o copertă de mucegai nu te poate împiedica să-ţi scalzi foamea într-o antologie a pateului. Aveam nevoie de o halcă zdravană de lumină pentru a-mi urni vagoanele. M-am ridicat puţin peste umărul intercontinentalului şi printre păduchii de ploaie ce colcăiau în pletele norilor străbătute ici colo de câte un fulger ca de o idee fixă am… (Am mai citit asta undeva, în encefalograma unei case memoriale a nu ştiu cărui nebun călare pe bucureşti.) Abia ce trecusem cu pielea făcută rame de ultimul bulgăre cenuşiu, puţin cocoşat cât să-i strâng părul sub şireturi în timp ce răsăritul, cu o pereche de mustăţi sigmund, îmi smântânea probabil visele când sângele s-a hotărât brusc să dea buzna în mansardă demolînd ditamai inconştienţa.

Dacă aş fi închis ochii la fulgerele alea poate aş fi găsit ceea ce căutam aşa, pipăindu-mă, trebuia să mă mulţumesc cu cearşaful ăsta covrig alcătuit din blugi şi lipsa unui hanorac, singurul care a încăput cu mine sub cele două scânduri nici prea blonde, nici prea certate pe care tu, buricule, îţi traversezi umbra prin lipscani. (Sau invers: eram într-un sevraj paralel într-o zi când umbra lui mazilescu îi însoţea discret propria coafură peste cerul casei mele. Să fi auzit atunci ce-şi şuşoteau după ureche, nedirijaţi de conştiinţă sau de vreo luciditate clientelară şi supradoza m-ar fi internat în posteritate.) În timp ce mă rog să nu-mi fi putrezit ploaia rotulele, şi-aşa inundate de excesele din tinereţe ale genunchilor, adevăratul altar îl construiesc cu hemoglobina primei seringi. Aici n-o să găseşti vene de pluş sau mai ştiu eu ce drogaţi de bibliotecă, aici sângele iese cu sarea şi pâinile minţii tale de întâmpină prima doză. Se amestecă ca atunci când marea roşie a regăsit, aproape mort, nisipul călărit de evrei. Un adânc atât de viu. Prima dată ţi se încurcă limbile retinelor: fiecare colţ al arhitecturii tale vizuale desfăşurată acum pe cei câţiva centimetri cubi ai turnului steril din babylon vrea să exprime în ceva asmănător cuvintelor culoarea aceea deplină a fericirii. Culoarea fericirii depline o vei descoperi însă abia la a doua lec…

În sfârşit s-a căscat pământul sub neuronii tăi şi acum poţi urmări atent cum te străbate nemurirea. Peştera prin care intră, din ce în ce mai greu de găsit în pustia vaselor tale de sânge, devine irelevantă acum când o nouă bucurie, poate ultima îşi gângureşte orogeneza. Ai vrea să rogi unul din şobolanii voroneţ care te tot invită să aprinzi mântuirea măcar în una din camerele palatului acum al tău să te muşte puţin. „Dar foarte puţin, domnule şobolan, de aici, sub marşarierul gâtului mai am o vinişoară la care nu ajung. Vă rog eu să nu mi-l luaţi, poftim, turnaţi aici că e tot ce mi-a mai rămas…”

Nu mai are cine să amestece şi al doilea paragraf din Pessoa cu un fernando din sângele tău. Începi să transpiri şi primul cap care dizlocă siamezul scândurilor îţi predică de la amvonul unui cucui că nu mai poţi continua în halul ăsta. Lectura trebuie să aibă un sfârşit, printre rândurile trebuie să se sfârşească altfel te vei îmbolnăvi sau, doamne fereşte, vei ajunge şi tu să scrii la rândul tău. Ca atunci când buricele privesc prin lipsa ta de voinţă în golul cenepeului tău striveşti resturile astea de gânduri, te ridici la înălţimea zidurilor în plină beznă şi alergi în cerc spre primul dealer. Rar ţi se întâmplă să te găseşti „acasă” şi să fii în stare să-ţi vinzi silabele de trecere. Cele prin care treci de la un styx la altul şi de la un charon la cartea neliniştirii. Se pare că erai, ţi-ai rupt două maţe din text de pe o pagină urmînd ignatului anterior. Până să le pisezi sub dioptrii, sevrajul apucase deja să te ia de guler să citeşti vreo reclamă, o coadă branduită de parizer sau măcar să halucinezi un bob de orez. Hamsun se prizează, îţi ştergi nările de cele câteva diacritice ce nu ţi-au mai încăput setea şi, plin de tine ca o librărie de isbn-uri, speri să te mai întâlneşti, ca dealer, poate chiar cu ocazia unei alte traduceri, mai pură. Knut şi de la capăt.

Te aşezi comod sub sfârcurile ascuţite ale celor două scânduri, laşi ploaia să se odihnească în pneumoniile tale şi-nainte să-ţi îngropi foamea şi literatura în penultima răsuflare, sau invers, ţi se pare sau nu că un corb ce şi-a pierdut noţiunea de cuib te întreabă: nu vă supăraţi, ştiţi cumva, aurel dumitraşcu e o metaforă?! dar nu vă supăraţi, întreb doar.

(eseu de unică folosinţă despre monştrii mei lochness în literatură)

lucy in the sky with nothing but diamonds



Despre artă (versiunea beta - anteUSR)


- interviu cu nu ştiu încă cine:

1. Consideraţi că arta face parte din viaţa d-voastră? Ce anume şi cum (ca un simplu hobby sau ca şi meserie propriu-zisă)?

- arta nu face parte din viaţa nimănui, cel mult, procentual, noi facem parte din viaţa artei cum ar fi spus iosif sava. dimineaţa, arta pentru mine creează un univers natural în care încep să vânez, să mă scald, să stau la umbră, să procreez, să supravieţuiesc, să supun etc. natura. Dacă în pădure un drujbist se întâlneşte cu un student la Istoria Artei atunci natura e în acelaşi timp hobby pentru căminist şi meserie pentru nea Caisă, tăietorul de lemne din Poplaca. Eu sunt şi drujbistul artei dar şi căministul în ea.

2. De la ce vârstă aţi descoperit atracţia artei şi ce v-a atras în mod explicit spre acesta?

- libertatea, apoi abisul ei. aveam un an şi opt luni şi m-am gândit să-mi explorez limitele speciei dincolo de ramele ochelarilor celui care mă supraveghea. am descoperit astfel arta de a fi inconştient liber. şi mi-a plăcut atât de mult încât m-am gândit că pot fi inconştient pasăre. am încercat apoi să zbor. de la aproximativ 2m am plonjat atunci într-un subsol de bloc şi am citit apoi în encefalograme cam cum citesc babele în cafea că sunt atras de zbor, cădere liberă şi halucinaţii senzoriale – unde altundeva se găsesc toate acestea?! În artă…

3. Cât timp vă petreceţi zilnic consumând artă şi cum?

- cât îţi ia să-ţi încălzeşti sângele apoi să te străbaţi pe alocuri cu un briceag? arta e un rechin, dintre cei mai pretenţioşi. nu digeră orice hemoglobină. ca victimă sigură a unui rechin alb să spunem îţi poţi oferi privilegiul de a te bucura de momentele acelea când ştii că sălbăticia naturii muşcă din tine. ei bine, consum artă doar atunci când arta în sine îşi opreşte înotul, îşi amână celelalte dineuri pretenţioase şi vine de-mi adulmecă sângele gătit. pregătirea în sine, onoarea de a fi devorat apoi nefiinţa reprezintă consumul zilnic de artă recomandat.

4. Cu ce termeni aţi asocia conceptul de artă?

- ornitorinc, stomac, mahler şi cruce (există 3 feluri de oameni şi un subom: arta e atunci când ne(mai)fiind ornitorinc izbuteşti să te înalţi deasupra stomacului într-un mahler divorţat de lume şi trist în incapacitatea sa de a se sculpta în lemnul crucii)

5. Realizaţi un mic discurs prin care aţi atrage tinerii spre artă (domeniul artei care vă pasionează)- facultativ

- “If I were to undress my happiness , I would be terrified to look in the mirror, but if my pain  were revealed, I would have the glimpse that… never in my life have I seen anything that beautiful”.

6. Există emisiuni şi/sau posturi tv pe care le urmăriţi frecvent tocmai pentru că promovează arta? Vă plac mai mult acest gen de emisiuni, sau le abandonaţi în favoarea celor strict comerciale, de divertisment?

- raţiunea de a fi a cablului TV e Mezzo! (cum raţiunea nu poate susţine singură un organism ar mai fi clasicele Tv1000, Tvr Cultural, Vh1, Hbo – lumea lui Ion B. etc.)

7. Într-o declaraţie oficială, CNA a spus că „audiovizualul românesc cunoaşte o degradare fără precedent”. Sunteţi de acord cu această afirmaţie şi de ce?

- nu există audiovizual românesc; cea mai bună emisiune din istoria radioului ascultat de mine tocmai şi-a suspendat activitatea (RSS) + t.v.-ul e atât de indecent încât de multe ori nici nu e bine să ajungi la telecomadă darămite să te scremi (din cauza constipării minţii lor) ce dracu’ să faci cu ea, deci nu există audiovizual în românia populată de mine

8. Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre industria culturală, respectiv cultura de masă, cu ce termeni aţi asocia acest concept?

- scuzaţi, dar cu pârţurile!

9. Pe o scală de la 1-5 (1-min, 5-max), atribuiţi artei şi industriei culturale o poziţie din punct de vedere al locului ocupat în mass-media actuală şi argumentaţi alegerea. (gen: X ocupă un loc mai mare, vast, important, etc., se vb mai mult despre X, se pune mai mult accent pe X s.a.m.d ).

- se pune accent pe film deşi regizorii români premiaţi ar trebui sechestraţi şi puşi să vadă Taxidermia de şapte ori în douăzeci şi patru de ore > să zicem 3

- overall, 1 pt. artă. industria culturală nu prea mă interesează.

10. Unii specialişti consideră că noile tendinţe ale culturii ameninţă viitorul artei. Sunteţi de acord cu această afirmaţie? De ce?

- e cu schepsis: dacă în loc să îţi pensezi sfârcurile cu retinele nu ştiu cărui bordurist de dorobanţi ascultînd muzică tudji tudji în timp ce îţi construieşti masterul în toaletologie te-apuci şi scrii versuri pentru că e trendy să fii coteţ, pardon poiată… off, adică poetă şi implicit ajungi să plagiezi, să restaurezi ţesătura pantalonului în dreptul … zâmbetului şi alte mişmaşuri aproximative atunci da! tendinţa culturii de a se industrializa, ca blugii, afectează arta aşa cum macaralele sodomizează natura.

11. Consideraţi că industriile culturale dezvoltă creativitatea sau au efect invers? Argumentaţi alegerea.

- e un paradox: vrem ca în metrou matracucilor să le transpire limba peste papionul lui patapievici şi nu sub ţeava de eşapament a vreunui agramat dar în acelaşi timp nu ne-ar conveni ca fiecare lăcătuş mecanic să se apuce de pastişat omar khayyam în numele aceleaşi pasiuni viticole. îmi place să cred că nimic macro, nimic demografic nu dezvoltă creativitatea, o chestie atât de intimă, acidă în sensul adn al cuvântului.

12. Unii specialişti consideră că noile media(internetul în special) au participat la dezvoltarea consumului masiv al industriei culturale. Sunteţi de acord cu această afirmaţie şi în ce fel?

- internetul are în primul rând o contribuţie monumentală la dezvoltarea consumului şi androginizării relaţiilor interumane, nu mai suntem doi ci unul singur şi să vă dau exemplul cel mai la îndemână: în clipa în care te desprinzi de online pentru a te întovărăşi cu o binecuvântată bâtă de baseball cu care îi vei derula tot filmul vieţii inclusiv sonata pentru veşnică şi pomenire celui care ţi-a furat sabia în nu ştiu ce joc iată cât de interactiv atunci bineînţeles că poţi dezvolta orice industrie folosind internetul. inclusiv cea culturală: eu spre exemplu l-aş fi promovat pe sadoveanu tuturor fanilor acestui joc, câte un baltagul în limba maternă a toporului pe care ei îl folosesc zilnic.

- am divagat, de fapt nu ştiu să răspund la această întrebare, nu am cunoscut muncitori în industria culturală.

13. Herbert Marcuse afirmă că, în ziua de azi, cultura media transformă valoarea simbolică, tradiţională a unui bun în valoare comercială, adică un bun devine valoros în măsura în care se vinde. Sunteţi de acord cu această afirmaţie? Ce efect credeţi că ar avea acest lucru asupra artei adevărate?

- e o prostie fără de cap, coadă sau ventricule, are doar testicole, deşi merita termenul popular, în sensul că se reproduce permanent şi devine o scabroasă realitate. arta va rămâne întotdeauna în paginarea manuscriselor lui Pessoa din nu-ş ce cufăr portughez şi prea puţin în extrasele de cont ale lui x sau brown igrec. dacă un artist nu ignoră complet ideea de public, piar, raft, cotă, traduceri, valoare etc. în momentul în care creează mai bine i-ar fi lui, vorba ceea, să caute un prun de pietre la rinichi. adică să nu facă nimic. să nu aibă muritorii ce vinde, implicit consuma.

14. Adrian Marino afirmă într-o scriere de-a sa că: „Cultura populară are sau poate avea capodopere. Cultura de masă în nici un caz. În această împrejurare, funcţionează doar celebra „lege a lui Gresham”, aplicabilă şi la cultură: moneda (cultura) slabă „alungă” moneda tare (cultura superioară). Ea se adaptează şi se aliniază nivelului mediu de recepţie, gustului cititorului comun.” Sunteţi de acord cu această afirmaţie şi în ce mod?- facultativ.

- mda. despre marino numai de bine, de rău, a dat publicului cultural, postum, de treabă cam cum îi chemau xenofobii pe unguri la statuia lui avram iancu să le umple acesta frigiderele şi nu numai. ce distincţie să fac între cultura de masă şi cea populară? ambele sunt asuprite de stomac. nu mă interesează nici nivelul mediu, nici gustul cititorului comun că poate cine ştie ce prostii a făcut cu gura şi nu are vreo bucată de măr la îndemână să îi neutralizeze papilele, să poată judeca lucid. capodopera, un termen atât de pompos încât mă mir că nu au vomitat bibliotecile în momentul în care prin mall-uri a apărut un magazin omonim care vindea ţoale de firmă, e un mit. un mit la fel de bine cultivat ca şi imbecilitatea cu care sunt admiraţi oamenii foarte inteligenţi. încă nu pricepe nimeni cât de seren e să fii un om simplu. mie mi se face milă de un om ale cărui conexiuni cerebrale sunt ca un nod occidental de autostradă. admiraţia mea se opreşte în punctul în care îmi imaginezi cam ce presiune e pe acei neuroni, cât de greu se ia o decizie şi câta hăul de incompatibilitate între el şi lume. acelaşi principiu se aplică şi capodoperelor. vai de cel ce o semnează. bineînţeles că publicul s-a obişnuit să urle tâmp tot felul de osanale fără să empatizeze câtuşi de puţin vezi publicarea scriitorilor ante şi post nobel.

în toată această circotecă prea puţin contează ce cultură dă capodopere şi ce cultură fabrică tabloide, esenţial e s-apuci să întrebi scriitorul genial dinlăuntrul tău, autorul capodoperei lectrurii respective, „băi nene, cum ai rezistat? cum a fost? dă-mi să-ţi strâng mâna! vrei un pahar cu apă?”

15. Credeţi că arta este suficient de bine promovată în România, comparativ cu alte ţări europene? Argumentaţi răspunsul.

- un cnp anonim la nu-ş ce bâlci răspunde sec: „e frumos, dar nu prea”. într-o carte de basme culese prin ardeal expresia se regăseşte deşi majoritatea o puneam pe seama unei prostii nedelimitate. e valabil şi aici şi e de fapt un vaccin în relief aplicat româniei. ar trebui scris sub steag şi branduit ca infernul lui Dante.

- deci, e promovată suficient, dar nu prea.

16. Credeţi că România este suficient de bine promovată prin artă în mediul internaţional? Argumentaţi răspunsul.

- până la urmă am ajuns şi la esenţa tuturor lucrurilor: habar n-am!



speechless


via Adrian alui Gheorghe:
un poet maghiar al cărui nume stimabilul dramaturg, al vânătorilor telurice, nu-l mai reţine a scris:

+                                                                                                +                                                       -

“Un scaun plânge.

Cel spânzurat

Plecase.”

-                                                                                                  +

la relectură cu titlul inclus în pachetul bildungsromanic m-am simţit cel mai nepoet dintre toţi copacii care au născut vreodată hârtie igienică:

poemul se numeşte “Cântecul căcatului” şi numai pe mail vă putem subtitra romstalul de unde s-a achiziţionat personajul principal din această operă:

-

scaunul w.c.-ului



Au(dio)tisme


Penultima dată când scriam acest text eram în stare de şoc. Bineînţeles fără nici o legătură cu faptul că nu aveam nici pix, nici hârtie. Ieri a fost sâmbătă. Azi dimineaţă, în căşti, tot sâmbătă. Am lipsit un an de zile din miezul acestor sonorităţi şi am fost pedepsit cum nu credeam că pot instrumentele să o facă vreodată.

Tot nu vreau să fiu coerent. În principiu, în subsolurile lumii mele ideale muzica se face demiurgic pe loc. Nu cânţi din repertoriul nimănui aşa cum o rubrică de ziar reciclează maxim o populaţie de diacritice fătată în săptămâna precedentă. Piesele scrise pe genunchii tăi ar trebui “publicate” maxim o dată. Şi fix aşa am avut eu senzaţia că Dumnezeu şi-a deschis un cabinet de traduceri la cndb, aseară. Saxofoneza şi limba tobelor nu sunt chiar la îndemâna oricui. Paal Nilseen Love şi Ken Vandermark m-au împins “lingvistic” spre cea mai mare revelaţie audio de la Bon Iver încoace. E foarte simplu să emoţionezi borcane de zacuscă cu pârţâielile vreunui h. moculescu încercînd să scrie o nouă baladă pentru ciorbă şi orchestră. E facil să îţi adormi perciunii şi interminabila vegetaţie din urechi prin porumbescienele săli radio la cele 2 secole ale tale din buletin. Să îţi moşeşti însă o pereche de lacrimi, inevitabil gemene, din nişte sunete atât de supra terestre e cel mai decent copy/paste performat de universul tău senzorial: ultimele două sunete ale unui solo de percuţie, după  înlănţuiri şi libertinaje, au fost 2 picături de sudoare nilseeniană şoptite pe deasupra “apelor” cinelului cam cum performează orice duh sfânt pus pe şotii şi producţii vitale. Despre duet, bisuri şi alte suprarealisme vezi cronicile scrise în ceară de propriile-ţi timpane.

Un playlist populat atât de experimental nu se putea numi altfel decât “jazzazel” şi mă gândesc că ma va bântui mult, audio şi bine.

Sunt încă în stare de şoc.



Metoda reducerii la fular


despre moarte ţi-ar spune mahler că şi-a fracturat coloana sonoră într-un pahar de plastic sufocat de tutunul care însoţeşte întotdeauna cafeaua pe ultimul drum. în loc de îndulcitor în anumite zone editoriale se foloseşte viseptolul. esenţial e să pricepi următoarea ecuaţie:

+                                                                                   +                                                                  +

oamenii aleşi se sinucid. alegerea o face fiecare alveolă în parte. dacă eu aş fi împletit glonţul cu care Kleist s-a vânat atunci, copiii mei ar fi turnat în plumb un fular ajuns iobag pe malul constănţean al mării negre. repet, dacă fuchs şi-ar fi înscenat o moarte de trotuar atunci aş fi trecut pieton pe spinarea dungat-cabalină a alb negrului urmuz. totuşi nu pricepe nimeni că aşa cum un călugăr evadat de-acasa chiliei în străinătăţurile păcatului mundan se îngroapă, după lege, acolo unde dă zeciuială (redenumită popular ort-ul) popii atunci şi sinucigaşul e înhumat sub auspiciile betonului, dar vremelnicule!!!

e

neverosimil

+                                                                               +                                                                         +

cititorul! Cititorul să se îngroape cu preot şi critic acolo unde a murit cel ce îi scria raţiunile de a citi!!

moartea îndelung caută muritorii. nu se rulează, nu se trufeşte. nemuritorii nu caută ale sale (ale morţii). mărul lui adam nu se poartă cu necuviinţă, se fierbe în vid şi nu se răzuieşte prin nedreptate. fularul nu se aprinde de mânie, vena nu ţine minte răul. asfixierea se bucură de adevăr, toate le sufocă, toate le crede neoxigenate, toate le nădăjduieşte decedate, toate le rabdă liberul arbitru.

+                                                                                +                                                                        +

moartea nu vasilieviceşte niciodată!

p.s.: sunt prea puţini pentru a fi laşi, suntem prea mulţi pentru a fi consideraţi neînfrânţi!

sângele obturat vin roşu nu se face până la apocalipsa transfuziilor de apoi!

sau sângele apocalipsă nu se face până la transfuzia vinului roşu de apoi!

p.s. II: dacă ştreangul n-are frecvenţe radio ci e împletit timid din zeci de zerouri pe care avrumul lui rebreanu trebuia să le planteze la mare, în nisip, să facă lei grei pentru fototapetul cămătarilor atunci literatura spune totul despre viaţa interioară veşnică, restul e lubrifiere. săpunul…



Pot să vă umbresc cu ceva?


selfportrait - shadow I with digital camera

sunset loneliness (indoor)

armless

armless with students

your loyalty is not to me, but to the stars above (bob dylan)

unconscious art gallery embrace

I do.

I did (told you so!)

will you take brian to gili’s exhibition?

I’m sick (and tired) of your bohemian rhapsody lifestyle!

let’s play children, mummy is a little absent minded right now…

the last game, it’s getting dark - bed time is almos here, quack quack

you perverts! it is not what it looks like (to be continued…)



un peu ludique


… sau cum să surclasezi periatul dinţilor între Universitate şi Piaţa Amzei contemplînd un vamaiot andaluz în timp ce reciteşti rubrica fashion din Le Figaro la umbra urmuzienilor pur sânge:

thechronicle.ro

(feat. mece and subtitle prophetic)



supervamaiotism amator


mi-a plăcut atât de mult să scriu despre încât sper să pot subtitra textul într-o zi…

fix de-aia decalogul meu are 7 cai frumoşi şi verzi tapetaţi unul şi unul pe pereţii oricărui creier care a fugit cel puţin o dată din republica lui Aristotel (n-am citit) în cea mai clandestină crâşmă de pe fardul pământului. hai pa! ce-ar putea fi mai TOTUL decât “nimicurile” de mai jos?!…

1. Doar privirea unui pescăruş mahmur de ftizie în care se reflectă odată cu cearcănele răsăritului şi unatc-ul unui student venit pe jos în vamă.

2. Doar Calea Lactee surprinsă de un întuneric sub acoperire ademenind, cu fulgi de porumb, valuri minore la ea în garsonieră.

3. Doar lectura coperţilor unei castane, bine prăjită în siropul de arţar cu care sirenele îşi feresc untul pielii de reşoul soarelui.

4. Doar sânii goi abandonaţi nufăr deasupra apei cât să-i întrebi încotro naufragiază, de obicei, viaţa veşnică.

5. Doar copitele unui andaluz pur sânge hilizindu-se baroc în nisip conştient fiind că nu şi-ar putea recupera sălbăticia dacă-l azvârli în mare.

6. Doar laptele îmbuteliat pe deasupra paharului tău cu viţă de vie în dimineaţa ceţoasă în care sărbătoreşti faleza, se dă de duşcă.

7. Doar plaja aceea de marţipan pe care ai voie să îţi descalţi simţurile fiindcă tu nu ştii altfel să păşeşti deasupra mării.

superamatorism vamaiot

subtitle prophetic: a doua zi după ieri-ul acestui text un prieten zice că parchează în vamă de 1 mai şi dacă n-aş vrea să-mi iau şi eu roata de rezervă în serios. apoi, sub acoperirea unui greenday, vânătoreasa îmi spune că anarhia s-a născut la sat, Limanu mai precis.



Despre


Despre tinereţe: Îmbrăcat în costum naţional, cel puţin de la brâu în sus, să citesc o fabulă de-a lui cioran pe bicicletă în drum spre-o baltă de stroh şi o femeie cu tutunul sânilor bine prăjit în arşiţa palmelor mele…

Despre scris: nefiind ambidextru, goofy (vezi snowboard) sau a.dumitraşcu scriu cu mâna stinsă…

Despre fiinţă şi vânt: sunt primul fir de praf conştient de sine şi în oglindă (un fir de praf se reflectă într-un smoc de ploaie, apoi se usucă) văd un câine. sunt un praf terrier şi alerg în jurul cozii. când se duce dracului kerosenul ăsta te aşezi la casa ta anonimă de pe plajă. nu te depune pe telvizor dacă tot nu mai poţi alerga după coadă, rămâi un fir de nisip în arheologia fiinţei şi a timpului.

Despre blană: “blana metaforei sperie proştii”!!!

Despre vrăjitorie: “ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”. deci poţi să-ţi desfaci cureaua din jurul gâtului, mărul lui adam după sinucidere trebuie să se relaxeze cel puţin la fel cu burdihanul după ce tocmai a mâncat un fazan de brăila. adică te sugrumi şi apoi să nu te-ngrijeşti de anatomia ce ţi-a dăruit moartea?! o fi şi plămânul ăla obosit de când tot te sufocă, scoate-l în oraş la o apă minerală dacă tot te-a dezoxigenat. n-are dreptul la un co2 de bun rămas?!

Despre spirt: nu ştiu. oasele se spală cu vin. într-o imaginaţie forţată băutorul de vin îşi va privi dinţii ca pe oasele propriilor silabe nemestecate. păi bă!! toţi băutorii de vin au mai vorbit o dată. asta e reîncarnarea cuvântului, se moare în urma lui. Cu vin se face veşnica pomenire a neologismelor ce urlă după scobitoare. hai mona!

Despre gong: pentru mine e mai mult o răzuire. eu nu sunt un loz în plic. nu ştiu cum se cheamă chestia aia de acoperă numerele. ştiu că se împleteşte în timp. te naşti cu numerele la vedere, toţi suntem în cucu gol. apoi combini tu cifrele cum vrei şi îţi coşi şi plapuma aia peste ele. pac, mori. atunci se răzuieşte lozul şi vezi în ce container ţi se reciclează viaţa veşnică. dacă eşti la plastice ai nimerit un număr şi ai cam pus-o că put în combustie. dacă eşti la sticlă, bravo, ţi-ai construit două numere câstigătoare şi mai poţi să dregi smoala cu drojdiile de pe fundul sticlelor. la cartoane şi hârtie ajung numai numerologii existenţiali. trebuie sudoare, tati! toate 3 numere în schemă, şi dacă te-ai răzuit singur în Sena sau la vreo supradoză şi tot ţi se dă creion să-ţi descrii nemurirea. felicitări! se vor face petiţii în numele tău să te treacă la înaripaţi dacă cumva ai folosit metode oculte să descoperi combinaţia câştigătoare şi eşti la cazan. Îţi urez să (nu) te răzuiască parcele la douăzecişişapte de ani.

Despre Carmen: nu pot.

Despre orice: în principiu dacă nu ştii să asfixiezi o portocală n-o să înţeleg nici eu de ce ăl mai înalt vârf din muntele athos are 2033 metri. dacă ar fi să intrăm pe vreo frecvenţă apocaliptică eu zic să asculţi teatru radiofonic cât mai e timp, lasă prostiile. în 33 de ani de program cu publicul chiar nu s-a găsit nimeni să-l întrebe pe Dumnezeu ce părere o să aibă despre spectacolul lui Farid Fairuz sau cedrii Libanului erau artificiali pe vremea aia, nu dădeau totul pentru public. Era mişto să fii vameş, aveai casă în copac. Era mişto să fii guvernator, erai mereu curat pe mâini. Era mişto să fii samaritean, te-mprieteneai mai uşor cu străinii. Era mişto să fii desfrânată, îţi făceai extensii de păr cu mir antiperspirant (pentru picioare). Cel mai mişto era să fii Iuda pentru că nu erai pe craca ta şi nici o vrăjitoare din lume n-ar fi putut scoate argintul viu din tine. Nu se inventase resuscitarea.

Despre blestem: Jos Iliescu!

Despre suflet: nu te supăra, ai cumva un foc?