Politics & F(r)iction

Una din agenţiile de turism ale viitorului se va adresa clienţilor Hi-Fi, celor puţin duşi cu portofelul prin băncile din elveţia şi cu desuurile psihice prin toate felinarele vieţii cu o serie de vacanţe excentrice după cum urmează: itinerariile din străinătate vor urmări strict locurile şi necivilizaţia care să le amintească de casă iar excursiile prin ţară vor căuta în harta cu fân înţepăturile unor ace de siguranţă occidentală, condiţii „nemţeşti” la noi pe ciorogârla. Dacă pentru amenajarea primelor astfel de locaţii exotice în afară încă se negociază cu străinii să-şi vomite câteva felii de istorie de acum 30-40 de ani, săptămâna trecută am şi putut vizita o familie japoneză cazată la Teatrul Bulandra.

Un spectacol* retrăit de foarte mulţi dintre noi: Metamorfoza de Franz Kafka, diferenţa constînd în faptul că după transformare riscăm mult mai mult mezelul decât insecticidul şi nu suntem importaţi din Guineea. The Mode Theatre Company a fost infiinţată de către Osamu Matsumoto în 1989 şi e renumită internaţional pentru „traducerea” dramatică a abusurdului kafkian. Nici nu-mi obişnuisem bine şezutul cu această vizită culturală niponă că au şi început să transpire românismele. Astfel supratitrarea părea că tocmai stătuse degeaba pe lângă vreo autostradă în construcţie şi de oboseală doborâse vreo câteva beri şi o găleată de sake. Jumătate din piesă, până când a descoperit nea’ Mitică Shigehito setările şi sincronizarea cu vocile de pe scenă, am citit în blur alături de alţi pensionari care îşi pipăiau, în braille, sinapsele cu textul lui Kafka. Regizoral nu am fost dat pe spate, ar fi fost şi dificil la ce cocoaşă făcusem peste titrare, însă mi-a plăcut uşa către camera lui Gregor Samsa opacă în întunericul dramei sale dar perfect transparentă în lumina alienării celor dragi ai lui. Japonezii s-au concentrat asupra echilibrului familiei ce trebuia restabilit după această hiroshimă a fiului lor, oricum iradiat, irecuperabil metamorfozat într-o amintire. În cele din urmă, cu învoire colectivă de la muncă, cei trei Samsa rămaşi redesenează, plimbîndu-se, un zâmbet casnic pe feţele încă nevoite să ascundă sunetul acela crocant al strivirii legăturilor sufleteşti cu Gregor sub bocancul propriei supravieţuiri interioare.

Piesa va fi jucată şi la Sibiu, pe 4 iunie, în cadrul Festivalului de Teatru unde vi-l închiriem pe domul Atsushi în cazul în care tulburările de supratitrare persistă iar dvs. nu v-a plăcut cartea japoneză.

(Printre după primele rânduri publicate în revista Kamikaze nr. 12/2010)

* Metamorfoza de Franz Kafka; regie Osamu Matsumoto; cu: Shunsuke Natata, Naoki Kojima, Hitomi Ishii, Mika Zamada. Romanian (blur) Subtitles: Shigehito Shiga. Compania Teatrală MODE – Japonia.

Ceci n’est pas un Château

No Comments | In: kamiKazuri | tags: kamikaze bulandra. | #

Din punctul meu dramatic de vedere ceea ce se întâmplă economic cu pensionarii este o atrocitate. Un act de sfidare pe care dumnealor binevoiesc a-l invita şi în sălile de teatru. Propun deci majorarea de urgenţă a pensiilor până la nivelul la care să îşi permită defilarea protezelor numai prin Bamboo şi alte cazemate de fiţă. Avînd conturile bine dopate le-ar fi ruşine să-şi plimbe dioptriile la teatru.

În ciuda vociferărilor unor astfel de stafii, la Teatrul de Comedie din Bucureşti, în plin centru istoric, am petrecut 5 dintre cele mai miraculoase „minute” din Piatra Neamţ. Înainte să ne dăm hărţile peste cap precizăm că este singura piesă* din cadrul Festivalului Comediei Româneşti, ediţia 2010, urmărită şi de camionagiul redacţiei noastre. Care a râs până i s-a cocoşat biletul cam la acelaşi nivel cu neuronii babelor din primul rând. Pe un text contemporan de pomina lui Ştefan Peca, cam dificil pentru posesorii de cnp calificaţi în finala programului rabla, trupa nemţeană a Teatrului Tineretului s-a întrecut pe sine în cioace şi sport actoricesc. Au început spectacolul din public spre stupoarea unor aparate auditive care nu-şi puteau subtitra ce se întâmplă. Apoi sub trucurile regizorale ale Anei Mărgineanu au construit trei pseudo-drame specifice unei zone în care defrişările populare s-au făcut spre bunăstarea macaronarilor cu perfuzii şi a căpşunilor iberice. O mamă dependentă de tămâie şi exorcizări învaţă pedagogie şi în urma unei meditaţii particulare cu un profesor offshore numit Cannabis într-un trip regizat aproape magic; eternul profesor spânzurat de sticla cu vin descoperă integrarea în absolutul căsniciei cu taxă inversă, soţia fiindu-i adulterină în Italia iar un cuplu – el muzician, ea corporatist credulă se lipesc ca asistenţi maternali de o fetiţă responsabilă cu miracolul celor cinci minute. Toate acestea pe fondul unei campanii locale de promovare coruptă a tinereţii la kilogram prin, nu-i aşa, năucitoarele produse farmaceutice Forever Young. În cele din urmă, ca într-un Space Jam de curtea şcolii, extraordinarul e în fiecare din personaje, ingredientul minune, intens căutat, nedepăşind chimic compoziţia unui pahar de apă plată fără lămâie.

Nu apucăm să punem punct şi secretarul cultural al redacţiei e invitat să treacă pe la caseria juriului festCo 2010 întrucât spectacolul 5 Minute Miraculoase în Piatra Neamţ tocmai a fost ales cel mai bun spectacol al Festivalului Comediei Româneşti. Ne gândim serios să deschidem o casă japoneză de pariuri teatrale.

*5 Minute Miraculoase în Piatra Neamţ de Peca Ştefan; regia Ana Mărgineanu; cu Cezar Antal, Tudor Tăbăcaru, Andreea Gavriliu, Nora Covali, Dragoş Ionescu, Isabela Neamţu, Ecaterina Hâţu, Teodora Andreea Răucă. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ

(Printre gânduri publicate în revista Kamikaze nr. 11/2010)

handnotes: să vezi piesa de îndeajuns de multe ori până nimereşti în public lângă TT sau cezar dacă se respectă regula “în public” şi la PN; cezar a. tranzacţionat pe piaţa neagra a celor mai buni actori din ro.; totul fresh;râzi şi cu pofta filtrelor.

ceci n’est pas Amin

No Comments | In: kamiKazuri | tags: japan swatch. | #

Adelin sau Petrişor, mersi, preiau legătura: doamnelor, dinozaurilor şi domnilor întrerupem programul de paintball al UNITER pentru a transmite aproape în direct o nouă lovitură reală de teatru. Pe fondul conflictelor interetnice dintre evrei şi palestinieni, nemţi, ei înşişi (text Savyon Liebrecht) liderul separatist al actorilor de guerilă, gen. Radu Afrim, a înscenat un discret genocid al teatrului de bibliotecă. Atentatul dramatic soldat cu sute de aplauze şi alte câteva zeci de clişee rănite a fost pus la cale în „subsolurile” republicii Ploieşti, teatrul Toma Caragiu.

Piesa* e un tablou al câmpului de luptă aflat în fiecare dintre cei bombardaţi la un moment dat de incompatibilităţi şi drame. O poveste cu minele, mai ales antipersonale, de rigoare şi invalidităţile sufleteşti cauzate de acestea. Personajul principal se întoarce în timp ca într-o piruetă de patinaj interior, artistic despre care nu ştii dacă îţi va rupe piciorul sau te va cocoţa pe podium. Flashback-ul, superb regizat de o „cortină de ceaţă”, poate fi un sport de performanţă nerecomandat forrest gumpilor.

Ca orice terorist al scenei clasice, Afrim poate fi comparat doar cu sine însuşi. Astfel, în Miriam W. dinamitează mai puţine sinapse ca în Herr Paul sau Câtă Speranţă, însă nu va obliga nici un amator de senzaţii conflictuale tari să inventeze ştiri de război, cum se îmtâmplă la alţi regizori. Armamentul său imagistic şi muzical obligă, din nou, autorităţile caramitriene la un festival afrimativ la Bucureşti care să-i regrupeze spectacolele răspândite prin ţară şi greu accesibile publicului rănit de suprarealism. Şi Iuliana Vîlsan îşi continuă scenografic uniterul evident luat pentru Herr Paul, devenind chimistul de casă atât de necesar oricărui terorist care se respectă.

Altfel spus, catapultarea şi la gară, la Ploieşti, unde am trimis noi sinucigaşul redacţiei. Sau diseară, 19 mai, la Teatrul Odeon din Bucureşti de unde transmitem aproximativ live nu un performance de teatru, ci un complot artistic ale cărui victime de război sunt dintre reprezentanţii aristocraţi ai instituţiei biletului.

*Miriam W. de Savyon Liebrecht, regia Radu Afrim, scenografia Iuliana Vîlsan; cu: Florentina Năstase, Oxana Moravec, Clara Flores, Ada Simionică, Andi Vasluianu, Ioan Coman

(Printre gânduri apărute în revista Kamikaze nr. 10)

ceci n’est pas Platon

No Comments | In: kamiKazuri | tags: KAMIKAZE lovitura de teatru. | #

„Întreg colectivul spectatorilor de pe lângă Institutul Dramatic Săpămânal este alături de bunul său coleg şi prieten, domnul Arthur Miller, în aceste clipe grele, de cumpănă, provocate de o nouă dispariţie din sânul celor dragi a fiului său – Willy Loman. Astăzi, în lojele de pretutindeni, se depun cel puţin patru coroane de aplauze în memoria celui ce a fost comisul nostru voiajor. Transmitem pe această cale sincere condoleanţe familiei şi celor ce nu au mai prins bilet.”

Nu numai după evenimentele din ultimele săptămâni ci şi în urma celor două ore petrecute în sala Izvor a Teatrului Bulandra îţi cam vine să dai anunţ la ziar. Fie că ai avut călcâiele aprinse după vreun instalator polonez, că nu poţi s-adormi fără viseptolul prescris de „doctorul” George Vasilievici sau pur şi simplu pentru că spectacolul* ţi-a compostat retinele şi acum lăcrimezi e bine să-ţi exprimi empatia cum crezi de cuviinţă.

Piesa urmăreşte schizofrenia… (Articolul poate fi scanat integral numai din revista Kamikaze nr. 6, arpilie 2010)

No Comments | In: kamiKazuri | tags: death and friends. | #

De obicei, înainte să vină metroul suflă vântu’. Chiar din două direcţii fiindcă mogulul media a plantat cu „sprijinul” Metrorex o cireadă de televizoare gata oricând să-ţi mulgă orgoliul de consumator cu tot felul de reclame. Una din ele promovează inconştient fix această rubrică printr-un anuar care te întreabă dacă nu cumva te-ai săturat „să cauţi teatru şi să găseşti politicieni”. Fiind născut mai la poalele muntelui am luat mot a mot îndemnul şi m-am oprit cu sondajul la Teatrul Bulandra. Un spectacol numai bun pentru a descrie activitatea intelectuală zilnică a parlamentarilor: Scaunele de Eugene Ionesco.
Ştiind că va fi interpretat de Răzvan Vasilescu şi Oana Pellea, două muzee ale artei actorului contemporan, m-am gândit brusc că nu mă interesează cine-şi plimbă mustaţa talentată prin sitcomuri la buftea sau cine-şi publică bigudiurile diaristice, interesante de altfel, pe tarabele librăriilor. Cât timp nu se încurcă scândurile, important e dacă cei doi reuşesc în 90 de minute să redea absurdul ionescian atât de bine încât să alung un spectator de lângă mine doar pentru a-i povesti scaunului gol cât îmi place piesa.

(Trivializînd, puţin îmi pasă dacă după zeci de săpături în Arhivele CNSAS, acasă Dinescu îşi deconspiră şi via în câteva butoaie branduite, face comerţ adică. Sau dacă vreun top 300, după ce nu spune la nimeni cum a făcut el primul milion de duşuri cu hidromasaj, îşi invită şi prostănacul la Spa. Atât timp cât pe scena politicii se face politică iar în culisele comerciale se fac afaceri e numai bine. Însă în clipa în care dintr-un raport al comisiei europene asupra justiţiei rromâneşti s-ar spune că din 90 până azi s-au deturnat prin acte de corupţie 30 miliarde euro e absolut evident că cineva (toţi?!) a încurcat orificiile, casa poporului cu camera de comerţ şi cetăţeanul e violat multilateral, ca pe vremuri.)

Ei bine, „actorii-şefi” din piesa asta au interacţionat atât de bine cu scaunele goale, s-au copilărit şi au albit, „au făcut ca februarie” încât am scos buletinul să văd dacă între timp nu mă numesc Franz Kafka. Până şi Împăratul acelor vremuri a venit să întâmpine „resturile omenirii” şi „să asculte mesajul” Bătrânului mareşal de imobil. Nu mi-a fost ruşine să-i spun că pe la noi politicienii încă votează cu biluţele din nas în nici un caz cu muniţia etajelor superioare.

Imediat ce terminaţi de aplaudat, pentru că piesa trebuie văzută!, ca exerciţiu de revenire la realitate imaginaţi-vă un procuror DNA care jubilează pe lângă un scaun al acuzatului complet gol ca şi cum Cătălin Voicu ar fi fost sub ochii lui, electrocutat. Şi asta pentru că la români, cu excepţia unor săli de teatru, „adevărul se ia de unde se găseşte…”

******** *******

*Scaunele, de Eugene Ionesco; regia: Felix Alexa; interpretare: Răzvan Vasilescu, Oana Pellea, Gabriel Spahiu; Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu – Bucureşti.

No Comments | In: kamiKazuri | tags: chair me up. | #

Să zicem că pe adresa firmei tale fantomă se va înregistra un contract cu statul de toată frumuseţea. De toată frumuseţea unui Brabus pe care, ca un împătimit al sporturilor intelectuale îl vei parca la Predeal în buza muntelui. Doar nu era să-ţi transporţi aerian burdihanul spre vreo pârtie decentă din Austria, ar fi degerat anonimatul în tine. În timp ce beţele tale Masters se hipnotizează la soare ca actriţele porno în „nişte răspunsuri” rădulesciene eu o să mă dau cu placa dentară pe cele mai bune coaste de porc la grătar. Restaurantul se numeşte Dragului şi bucătarul e la fel de sătul de felicitările clienţilor cum eşti şi tu de mustrările conştiinţei. Unde mai pui că o friptură din acelaşi godac în sos de ciuperci, ceapă şi bacon costă cam cât sfârcul unei scobitori proaspăt retrasă dintre măselele tale. Nu mai are rost să povestesc aici cum ni s-a explicat că aşa cum „noi am invăţat română şi matematică” ei au deprins arta deservitului, la mese nu la cabinete parlamentare. După trei carafe de vinul casei, un Panciu roşu călugăresc, îţi pot spune că mâncarea e atât de bună încât dacă aş avea banii tăi ţi i-aş da pe loc înapoi să-ţi dai colesterolul în continuare la ce şcoală gastronomică vrei tu. Chiar şi cu banii de alocaţie o să pierd trenul pentru o plăcintă de mere cu îngheţată şi sos de vanilie.

Telescaunul te-aşteaptă să-ţi verifici iar corespondenţa!

Vitaminele AMG

No Comments | In: kamiKazuri | tags: exercitii nepublicate de presa. | #

Nu prea mă pot abţine să nu mă gândesc pe cine aş însoţi la diversele evenimente culturale de pe piaţa autohtonă. Spre exemplu la film* am fost cu doamna Nina. M-am gândit să-i ofer o experienţă IMAX în special pentru că e una din puţinele femei în viaţă ce a degustat comunismul tridimensional: ştiinţific, postdecembrist şi mai ales orizontal. Spre deosebire de celelalte producţii semnate Tim Burton pe care sunt convins că nu le-a văzut aceasta nu avea cum să o dezamăgească. În plus, personajul principal e interpretat decent de către Mia Wasikowska ceea mi-a permis să-i sugerez că Alice e un fel de Veronica a generaţiei care n-a avut bilet să moară la revoluţie. I-am spus din start că filmul durează aproape două ore ceea ce n-ar trebui să îi solicite imaginaţia mai mult decât o făcea viaţa satului pe vremuri.

Dezamăgită la început, în clipa în care la câţiva centimetri de ochelarii noştri 3D şi-a făcut apariţia Regina Roşie m-a strâns tovărăşeşte de mână aspect pentru care îi cer public scuze domnului Ion Iliescu. Nu prea a înţeles cum ar rezista realismul socialist într-o Ţară a Minunilor dar încercarea reginei de a-şi supune poporul prin teamă şi nu prin iubire i-a încălzit retinele îmbătrânite de capitalism. Mi-a mărturisit că acest basm îi provoacă nostalgii şi deşi nu mai are nici măcar vârsta ideologică şi-ar dori un copil, poate doi ca Tweedledee şi Tweedledum, cele mai mişto personaje din film. Overall filmul e un fel de Sherlock Holmes al britanicului Ricthie – comercial şi mult sub nivelul unor producţii anterioare ale celor doi regizori (vezi Corpse Bride respectiv Snatch) şi nu prea se merită să spargi banii de loto în mall decât într-o companie atât de selectă. Până la urmă văzînd cum învinge binele şi cât de colorat poate fi un personaj pozitiv doamna Nina s-a întristat cenuşiu la faţă sugerîndu-mi că da, mai curând ar fi fericit-o un exil alături de Paul Goma decât peştişorul de sticlă de pe televizorul conjugal. Dar asta e, banii au fost aruncaţi, revoluţiile jucate şi nu-mi rămâne decât să sper că am fost un camarad de vizionare cel puţin la fel de plăcut.

Sărutmâna!

*Alice in Wonderland; regia: Tim Burton; cu: Mia Wasikowska, Johnny Depp, Helena Bonham Carter, Anne Hathaway etc.; loc: Samsung IMAX 3D – Afi Palace Cotroceni

No Comments | In: kamiKazuri | tags: exercitii de presa. | #

Spre deosebire de Cristian Ciocan, colegii săi de la poliţia locală mănâncă numai pe la Parastas. Nu, nu e vorba de prohodul de buget al ministerului de interne ci de o cantină în ciorbă şi oase de pe Calea Giuleşti. Pentru că artele nu se amestecă, pe o altă masă din proximitatea tacâmurilor era o agendă de scris a poliţistului, nu de colorat. Cel puţin asta părea să transmită pixul folosit ca semn de carte. Spun carte pentru că pe această agendă scria cu litere de-o şchioapă “CARTEA” şi subtitlu “ÎNAINTE DE TOATE”. Îmi pare rău că nu am verificat copywriterul ministerului de interne în trei surse: respectiv pe insignă probabil scria “Ministru Secretar de Stat”, pe pulan “8 Martie” iar pe trancanul din dotare “Cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere”.

varianta cu subtitrare

Spre deosebire de Christian Ciocan, purtătorul de cuvânt poliţienesc, subalternii săi de pe Calea Giuleşti mănâncă la Parastas. Şi nu e vorba despre vreo misiune în lumea praznicelor interlope ci de o cantină în ciorbă şi oase a Institutului Pasteur din Bucureşti. Nemafiind loc printre castroane şi piure, le-am descoperit agenda pe care îşi notează declaraţiile violatorilor din zonă, la o masă alăturată. Nu ştiu cine e copywriter pe lângă ministerul de interne dar pe coperta acestui jurnal de proximitate scria “CARTEA” apoi subtitlu “ÎNAINTE DE TOATE”. Practic reedecurea infractorului începe odată cu declaraţia, poliţistul afişîndu-i acest îndemn la lectură înainte de-ai nota alibiurile. Şi eu care credeam că poliţia română chiar se află într-un program de alfabetizare internă prin lecturi. Mi-ar plăcea ca acest rebranding al produselor ministerului de interne să continue: pe insigna de agent să scrie “Cunoaşterea de sine, înainte de toate”, pulanul de serviciu să fie însoţit de urarea “Cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere” iar în cazul ocaziilor speciale când se şi trage pistolul ar putea afişa publicului un simplu “8 martie”.

2 Comments | In: kamiKazuri | tags: umorul la internautisti si alte persoane complicate. | #