.

“Am cetit cartea dintr-un capăt până mult după capătul celălalt. Se aşează bine, îi poţi da drumul fără emoţie. Ai porţiuni stranii, adică adevărate. Eşti talentat, fără îndoială, singura capcană ar fi o sterilitate care ar fi efectul ludicului dus la limită, peste limită…! Fă-i cuprinsul. Sunt convins că eşti de publicat, fie şi la Ca(…) Tu ai cetit Virg(…)? Nu pune prea multe puncte, puncte, lasă spaţiu alb mai bine, cititorul de poezie înţelege câmpul alb dintre cuvinte, dintre versuri. Acolo pasc inorogii iarba de plastic. Am pus vreo două variante de titlu în faţă, mai propune şi tu. Până mâine să vii cu titlul tuns…!” - AAG

..

“Eşti prea glumeţ. moşule, inclusiv în poeme. Încearcă să te foloseşti de umor ca şi cum ai face altceva. Altfel, devine obositor. În poeme, umorul poate (şi eu cred că şi trebuie) să fie prezent — dar prezent, nu strident. Scuze pentru observaţiile astea, poate că nu ar fi trebuit.” - IT

…

“La poezie, nu s-a acordat niciun premiu.

Regretăm,

Simona Kiselevski

Secretariatul Editurii”

….

“V-aş recomanda genul dramatic, dar nu pentru scenă, ci teatrul radiofonic” - o altă voce

…..

“E şi construcţie şi experiment şi nemulţumire. Dacă la vârsta asta nu eşti nemulţumit, eşti mort! Dar faţă de violenţa fracturiştilor, CA e un copil de cor bisericesc. Poezia lui e perfect cuminte. Aş spune că nu e oximoronică, ci dialectică. AAG mi-a luat-o înainte şi a folosit un cuvânt cu care aş fi vrut să rup gura târgului: stângăcie promiţătoare” - Radu-Ilarion Munteanu

……

“(…) e o aluviune textualistă mai aproape de generaţia ‘80, decât de cea douămiistă, acolo şocul vine din altă parte. În grupajul pe care l-a citit, CA are substanţă pentru un viitor volum de versuri, după care va trebui să schimbe formula. În ansamblu, îi dau o notă foarte (…)” - Tudorel Urian

…….

“(…) plăcut foarte mult acest poet, e una din cele mai bune lecturi ale cenaclului. Prin asemenea prezenţe, cenaclul are o utilitate imediată: apar autori publicabili. Deşi primul poem porneşte cu o greşeală gramaticală (<aţipisei>), apreciez talentul vizibil şi capacitatea lui de construcţie, coerenţa de-a organiza cuvintele într-un sistem, cu deschideri multiple, care te fac să simţi nevoia de a reveni. (…) Deşi are instinctul cuvintelor, poetul nu se joacă, le dă o sistematică (semantică?!) pulsatilă. Această îndemânare formală are, însă, riscul de a menţine poemul la suprafaţă, ca dansul din picioare al unui boxer în faţa adversarului, în timp ce publicul aşteaptă upercutul la ficat. Îl felicit (…) sper să-şi publice versurile în volum şi îl invit de pe acum la Concursul de debut al Editurii (…) Până la 35 de ani, are 11 ani înainte să tot depună manuscrisul la concurs.” - Daniel Cristea Enache

….my personal favorite….:

“Poeme cu anumite calităţi metaforico-discursive, dar cu exaltări naive. Pe ansamblu, încă neprofesioniste.” - juriul Unicredit ( Paul Cernat, Marius Chivu sau Liviu Papadima ?! )

………

“Nu te-au premiat? Dar au avut dreptate, tu eşti mult (…) Sau mai altfel. Sau mai al tău. Sau fără noroc. Sau fără vestă reflectorizantă. Sau mai pieton. Sau mai coştoboc.

C, C, unul dintre primele mele texte publicate se (…) Şi de atunci mă ascund după (…) pe care le- (…).

Fă la fel. Sau nu face la fel. Eşti aşa de liber…….!” - Adrian Alui Gheorghe

În loc de plm:

- poezie profesionistă vs. sonata din frunză;

- cartea e mediocră (disponibilă în format online doar alternativilor), nu poţi ambala o balegă în marţipanul tortului cu fructe de departe de casă doar pentru că ambele conţin sâmburi;

- posibil să mai fi scris despre. e un/o “personal failure” dar pe măsură ce trece timpul spaţiul dintre retina oglinzi şi propria-ţi ceafă se relativizează;

- ideea de carte publicată e fals-viticolă (struguri) în sensul oţet al cuvântului fiindcă sentimentul trebuie să fie relativ plăcut;

- dacă se poate inventa o “generaţie a sfârşitului literaturii române” atunci tot dadaismul spre bine!

- candoarea textului despre care nu s-a vorbit;

- splendoarea de-a nu pricepe ulterior mai nimic (la relectură);

- alzheimerul propriilor metafore;

- last best poem read (better than almost anything you’ve ever dreamt writing):

Instruments with teeth

picior peste picior, peşte

n-ai fi putut să te întinzi,

o anume decenţă, coafezele ar

numi-o chiar cochetă, se cere atunci

când la orizont

Dumneze se scobea între

dinţi (cu cerul streaşină de

ruşinea clonată a gurii) ca după

desfacerea lumii

oamenii buni se nasc

întotdeauna pe stomacul

gol

un pământ nou

o cireaşă nelocuită (suntem sub v(r)iermi ar muţi călugării)

un suflet aseptic

se ca S că. nimeni

din cei chemaţi spre lectură nu

vor cunoaşte izbăvirea prin paranteze

Dumnezeu e igienic; focul apoca

lipsei

nu se stinge cu dicarbocalm

şi totuşi! ce măsea stricată (acum

nedigerată, un fel de piatră şi la rinichiul istoriei)

e gospodăria asta a

ta

(digitalizată)

băi!!, iţarule…

picioare, de pahar, mai puţin răsărite, cele în

burta cărora Ioná. un bob de zahăr

cu care mă joc eu de-a spintecările când

bem absint

.                                  .                           .

odată, pentru că lichidul tot

apunea pe unul din pereţi (şi infernul se ăzaedalacse)

m-am împiedicat într-una din buze şi

m-am lovit incert de parchetul mesei. eram

dimineaţă.

.                             .

mi se-mprăştiaseră probabil bătăile inimii,

pe-acest jos, dat fiind parkinsonul venelor

de-acum. c-o privire întredeschisă unele încă mai bălteau (tic-tac)

în firimiturile ochilor cândva verzi, evaporaţi, între timp, chinezeşte ca

de un cancer.

.

ştii cumva, tati, de ce oamenii nu beau (apă) ca pasărea colibri?

(bâiguind aproape fericit, că nu m-am sufocat cu un nod în gât apărut senin în timp ce-mi înghiţeam cravata autosugestiilor “eşti lucid” ca pe salivă)

ştiu emma, am făcut… am făcut mizerie… iar

iartă-mă. sunt o cămilă

{cubul de gheaţă se taie felii}

românul

.

.

.

Celle-ci n’est pas une

Nuit de Noces

.

.

.

.

în măsura

în care relaţia lor

cu ceapa a generat

raporturi

incestuoase

Ceci n’est pas un Avatar

(when I was young I wanted to become an Oreo)

adeseori

tolerate de instituţia

slăninei!

.

.

.

.

Ceci n’est pas un

cas malheureux

.

.

.

.

codrul de pâine e frate cu românul.

(in Romania, a country where bread has an industrial role during any combat with hunger, some use bread and onion, seldom bacon (lard) if “bourgeois”, as a permanent and single self-catering menu. one could say that when a romanian male invites his beloved to such a romantic dinner their future together is about to build a dream. if a child, at a cultural level, will be conceived by a horny onion and a breastless bread, he will most likely spend all his childhood dreaming to become an Oreo. of course, the emptiness of his mother and the dusted trails of the once-upon-a-time dad will decorate his inner room with Friedrich, drugs and bipolarism. the time has come to.)

handnotes:

codrul de pâine e frate cu românul în măsura în care relaţia dumnealor cu slănina a generat raporturi incestuoase adeseori tolerate de instituţia cepei. (text modificat datorită carenţelor din frigider) sau cum şi-ar spune reptilienii?

e timpul să.

]]> http://www.internautism.ro/family-unguided/feed/ http://www.internautism.ro/turndextable/ http://www.internautism.ro/turndextable/#comments Fri, 11 Jun 2010 15:37:14 +0000 mos_groparu http://www.internautism.ro/?p=691 0.10: să cauţi un şarpe şi să găseşti păr pe piept.

0.33: să înoţi într-o seringă şi să mori strivit de o ancoră (albastru de cală) uşor tremurată.

0.05: să traversezi o perioadă şi să (se) oprească maşin(ări)a timpului (să nu mai poţi trece?!?).

Un spectacol* retrăit de foarte mulţi dintre noi: Metamorfoza de Franz Kafka, diferenţa constînd în faptul că după transformare riscăm mult mai mult mezelul decât insecticidul şi nu suntem importaţi din Guineea. The Mode Theatre Company a fost infiinţată de către Osamu Matsumoto în 1989 şi e renumită internaţional pentru „traducerea” dramatică a abusurdului kafkian. Nici nu-mi obişnuisem bine şezutul cu această vizită culturală niponă că au şi început să transpire românismele. Astfel supratitrarea părea că tocmai stătuse degeaba pe lângă vreo autostradă în construcţie şi de oboseală doborâse vreo câteva beri şi o găleată de sake. Jumătate din piesă, până când a descoperit nea’ Mitică Shigehito setările şi sincronizarea cu vocile de pe scenă, am citit în blur alături de alţi pensionari care îşi pipăiau, în braille, sinapsele cu textul lui Kafka. Regizoral nu am fost dat pe spate, ar fi fost şi dificil la ce cocoaşă făcusem peste titrare, însă mi-a plăcut uşa către camera lui Gregor Samsa opacă în întunericul dramei sale dar perfect transparentă în lumina alienării celor dragi ai lui. Japonezii s-au concentrat asupra echilibrului familiei ce trebuia restabilit după această hiroshimă a fiului lor, oricum iradiat, irecuperabil metamorfozat într-o amintire. În cele din urmă, cu învoire colectivă de la muncă, cei trei Samsa rămaşi redesenează, plimbîndu-se, un zâmbet casnic pe feţele încă nevoite să ascundă sunetul acela crocant al strivirii legăturilor sufleteşti cu Gregor sub bocancul propriei supravieţuiri interioare.

Piesa va fi jucată şi la Sibiu, pe 4 iunie, în cadrul Festivalului de Teatru unde vi-l închiriem pe domul Atsushi în cazul în care tulburările de supratitrare persistă iar dvs. nu v-a plăcut cartea japoneză.

(Printre după primele rânduri publicate în revista Kamikaze nr. 12/2010)

* Metamorfoza de Franz Kafka; regie Osamu Matsumoto; cu: Shunsuke Natata, Naoki Kojima, Hitomi Ishii, Mika Zamada. Romanian (blur) Subtitles: Shigehito Shiga. Compania Teatrală MODE – Japonia.

Ceci n’est pas un Château

tigaie de piele

să te prăjeşti în sânge de două degete nici mari,

nici adulterine

carnea se lasă la sfârâit până când greierele e sănătos

şi crocant

adaugi puţină fiere până seara şi deguşti

numai, dar numai şi numai ambalajul

când scade greaţa îndeajuns de puţin în

cât să-ţi înoate rotulele, apuci

grăunţele de ulei cu dinţii şi îţi dai foc

în piaţa scânteii

la desert vezi să te usuci sub limbă, să te ştergi în buletin şi să uiţi

marţipanul să putrezească.

Dacă aş fi închis ochii la fulgerele alea poate aş fi găsit ceea ce căutam aşa, pipăindu-mă, trebuia să mă mulţumesc cu cearşaful ăsta covrig alcătuit din blugi şi lipsa unui hanorac, singurul care a încăput cu mine sub cele două scânduri nici prea blonde, nici prea certate pe care tu, buricule, îţi traversezi umbra prin lipscani. (Sau invers: eram într-un sevraj paralel într-o zi când umbra lui mazilescu îi însoţea discret propria coafură peste cerul casei mele. Să fi auzit atunci ce-şi şuşoteau după ureche, nedirijaţi de conştiinţă sau de vreo luciditate clientelară şi supradoza m-ar fi internat în posteritate.) În timp ce mă rog să nu-mi fi putrezit ploaia rotulele, şi-aşa inundate de excesele din tinereţe ale genunchilor, adevăratul altar îl construiesc cu hemoglobina primei seringi. Aici n-o să găseşti vene de pluş sau mai ştiu eu ce drogaţi de bibliotecă, aici sângele iese cu sarea şi pâinile minţii tale de întâmpină prima doză. Se amestecă ca atunci când marea roşie a regăsit, aproape mort, nisipul călărit de evrei. Un adânc atât de viu. Prima dată ţi se încurcă limbile retinelor: fiecare colţ al arhitecturii tale vizuale desfăşurată acum pe cei câţiva centimetri cubi ai turnului steril din babylon vrea să exprime în ceva asmănător cuvintelor culoarea aceea deplină a fericirii. Culoarea fericirii depline o vei descoperi însă abia la a doua lec…

În sfârşit s-a căscat pământul sub neuronii tăi şi acum poţi urmări atent cum te străbate nemurirea. Peştera prin care intră, din ce în ce mai greu de găsit în pustia vaselor tale de sânge, devine irelevantă acum când o nouă bucurie, poate ultima îşi gângureşte orogeneza. Ai vrea să rogi unul din şobolanii voroneţ care te tot invită să aprinzi mântuirea măcar în una din camerele palatului acum al tău să te muşte puţin. „Dar foarte puţin, domnule şobolan, de aici, sub marşarierul gâtului mai am o vinişoară la care nu ajung. Vă rog eu să nu mi-l luaţi, poftim, turnaţi aici că e tot ce mi-a mai rămas…”

Nu mai are cine să amestece şi al doilea paragraf din Pessoa cu un fernando din sângele tău. Începi să transpiri şi primul cap care dizlocă siamezul scândurilor îţi predică de la amvonul unui cucui că nu mai poţi continua în halul ăsta. Lectura trebuie să aibă un sfârşit, printre rândurile trebuie să se sfârşească altfel te vei îmbolnăvi sau, doamne fereşte, vei ajunge şi tu să scrii la rândul tău. Ca atunci când buricele privesc prin lipsa ta de voinţă în golul cenepeului tău striveşti resturile astea de gânduri, te ridici la înălţimea zidurilor în plină beznă şi alergi în cerc spre primul dealer. Rar ţi se întâmplă să te găseşti „acasă” şi să fii în stare să-ţi vinzi silabele de trecere. Cele prin care treci de la un styx la altul şi de la un charon la cartea neliniştirii. Se pare că erai, ţi-ai rupt două maţe din text de pe o pagină urmînd ignatului anterior. Până să le pisezi sub dioptrii, sevrajul apucase deja să te ia de guler să citeşti vreo reclamă, o coadă branduită de parizer sau măcar să halucinezi un bob de orez. Hamsun se prizează, îţi ştergi nările de cele câteva diacritice ce nu ţi-au mai încăput setea şi, plin de tine ca o librărie de isbn-uri, speri să te mai întâlneşti, ca dealer, poate chiar cu ocazia unei alte traduceri, mai pură. Knut şi de la capăt.

Te aşezi comod sub sfârcurile ascuţite ale celor două scânduri, laşi ploaia să se odihnească în pneumoniile tale şi-nainte să-ţi îngropi foamea şi literatura în penultima răsuflare, sau invers, ţi se pare sau nu că un corb ce şi-a pierdut noţiunea de cuib te întreabă: nu vă supăraţi, ştiţi cumva, aurel dumitraşcu e o metaforă?! dar nu vă supăraţi, întreb doar.

(eseu de unică folosinţă despre monştrii mei lochness în literatură)

lucy in the sky with nothing but diamonds

se                                            dezbracă                            o                              nebunie

perciunii

trebuie                                                                             dezveliţi

ca                                                                                atunci

“                                                                               când

decapezi                                                               cerul de

iarbă”                                                                 apoi să

priveşti                                                            fix în coşul pieptului

până

aduni                                           toate bobiţele de transpiraţie a retinelor cât

să                                                     însiropezi. să nu iei numele şoldului

în                                                                     deşert dar să-ţi

faci,                                                                          între

patru

pereţi,

chit cioplit

aşa.

nu vezi, uite. uită. uite

burta se spinte..

lasă, blegule, harta

uită-te în doamne iată-mă aici până nu îşi aminteşte

nimeni ce vroiam

să.