Ecluză de mică publicitate (luaţi, filmaţi acesta este brief-ul meu)
Target: “Pe stradă trece-un mort calic/doar vântul merge după dric”
Spot I: Un puşti de şaptispe ani cu ochelarii geamandură dar care încearcă din freză să explice lumii că maică-sa nu e ministresa învăţământului naţional. Oarecum blond, e genul pe care dacă îl iei scurt îţi va spune că taică-su a înfiinţat Sarmalele Reci şi că skate-ul din ghiozdan e lector universitar la catedra de traductologie.
Pati e prietena lui. A pus un pariu cu cenaclistele la ultimul Famous dead people party din OTA şi acum speră într-un rever: măcar o gaşcă de note bune. Se plimbă amândoi pe Mihalache fiindcă ea vrea în Hără la halfpipe. Lui îi transpiră perciunii îngrozit nu de faptul că o să-şi parcheze oasele în ghips ci că fiind nevoit să scoată skate-ul din ghiozdan or să-i zidească toţi din priviri cărămida lui Cioran - Cahiers.
Într-un moment de semi-conştienţă se rătăceşte printre T-urile unei firme de bloc încercînd să transpună în realitatea imediată a imaginaţiei sale reacţiile lui Friedrich la streaşina pierce-ată a prietenei sale. E paişpe februarie pentru că în cadru apar tot felul de tarabe cin cupidoni şi englezisme. Încearcă să tragă de timp fiindcă e genul care dacă cineva ar trece, urmărit, pe lângă el în plină stradă ar zbughi-o într-o direcţie opusă panicat de posibilitatea unor acuze nefondate.
Strânge tot felul de flyere. Cam cât i-ar lua unui vierme s-apuce repede o gură de măr newtonian amicul nostru se pipăie luminat pe obrazul buzunarului, îşi sărută dnb-ista pe botic şi intră ac în Tattoo Art Sanctuary.
Scanează preţurile, alege un satyr ghiduş şi-l conduce intelectual (cu arătătorul) spre zona inghinală, parapetele drept, după care se aşează cu neuronii transpiraţi pe scaunul tuturor cadourilor. Scotoceşte buzunarul:
“Pompe funebre. Incinerări complete. Mama ta nu va afla niciodată. Absolut niciodată!”
Pe măsură ce secretul din urnă începe să usture voluptatea nihilismului îi dădea târcoale aproape mistice…
cut - se reia inegalabilul
spot nepremiat
spot II, fara bla bla-uri: ideea ar fi plecat de la viata de apoi si o inconstienta neagra a pielii. Toata lumea cocotata in spatele autobuzului, haine de bumbac, barbatul generic era numit Tom. La scoala copiii in ultimele banci, cadre cu tot felul de clisee din perioada in care sclavagismul era un fel de martipanul popoarelor. Toti sunt negri. Ei nu stiu. Se anunta la un moment dat un spectacol “Lacul lebedelor” performat aureolic de ingeri. Public - o mare de oameni, un fel de praise the lord incognito. Ingerii se balerinizeaza in cel mai rusesc mod posibil, cateva cadre scurte cu momente cheie, ca la patinaj artistic. Un final tot scurt dar apoteotic prin care se implora aplauze din public. Toti raman nemiscati. In cateva fractiuni de secunde se presupune ca nimeni nu a inteles nimic: ii surprinde culoarea sau lipsa ei. Deodata:
pam, pam, pam, pam sau orice onomatopee pentru aplauze, cineva aplauda. Se aude o voce conspirand cu propriile aplauze Bravo, Bravo ca la orice spectacol decent. Camerele si toate privirile spre intrus: e alb.
Toti ceilalti constientizeaza ca sunt negri. Streangul privirilor lor cere un raspuns:
(da din umeri, ca si cum ar fi fost evident) “I was incinerated!”
cut
No Comments, Comment or Ping
Reply to “Leo burned yet”