Pentru cine n-a luat de gât o piatră de râu s-o taie felii şi apoi paté pe o defrişare de pâine prăjită într-o doară cât să simtă, înecîndu-se, că sentinţele biblice pot fi repuse modern în scenă (dacă bucătăria e utilată) linsul venelor la desert cu „un” Candy (2006) nu mai puţin delicios va rămâne mereu o castana morgana imbrăţişată necruţător de asfalt şi nu de bombeu. Îmi imaginez şi acum perplexitatea unui Cioran întâmpinat de o astfel de castană în coajă şi oase amintindu-şi brusc de ruda ei de la ţară, cea săracă şi ţoapă, ubicuă şi castratoare: plictiseala. Pe lângă abureală, ca să şi citez sunt nevoit să continui ideea chiar până înspre minţile cele mai atomice (ca sterilitatea de după, nu ca potenţial) unde mansarda nihilistului altoieşte tulpina plictiselii dacă şi numai parcă rădăcina fiind într-un suflet blank, nesuferind, „cataractic”, tâmp. Filmul de mall, iubirea femeilor de noptieră, misterele flirtului online, omisiunile, biluţele sau jurnalul de tastatură pot îngădui ţopismului (în sensul de mai sus, nu de la microfon) din noi să transpară până la înveşmântare.
Ceea ce deja înseamnă că „One more cup of coffee” fie ea strecurată în ceşti şi de bob (dylan) va rămâne mereu un fel de ambrozie despre care n-am citit nici în cărţi, dar nici nu ştim cum vine aia „your loyalty is not to me, but to the stars above…”. Pe la Ploieşti, pe la Dolhasca, pe mess?! Şi uite aşa tam nesam se trezeşte omul în faţa stării civile nevoit să zică nu sau, doamne fereşte, da într-o problemă despre care nu doar că n-a buchisit nici măcar abecedarul ci l-a tocit pe de rost cu abacul. Dacă tot se trage cortina şi cei cu articolul 200 ies din dulap, cei cu celulita de bază a societăţii – „famiglia” de pe canapelele psihiatrilor de cuplu aş vrea să ştiu şi io pentru incultura mea generală câte din aceste vaccinuri ale omenirii au copilărit şi-n Love in time of cholera (2007) sau măcar au pus burta pupilelor pe vreun The Notebook (2004) aşa de-un „pain”-plaisir de duminică cu repercusiuni în carne chiar şi retroactive. Aaa, că precum în doctrină aşa şi pre pământ, se speră (chiar lipseşte o literă din cuvânt) că boţul de carne crescut în/din tine va frământa linguriţa aia de bun simţ (instinctual) şi va hrăni zeci de ţipete ale sufletului de mai sus cu „feelinguri” reale şi adânci, cu câte trei zerouri ca făina, şi doar doar te vei îndepărta de grotă în concorde e altă mâncare de peşte. Un peşte artificial de hypermarket care dacă ar fi prins vremurile când încă se înota Al di là delle nuvole (1995) în cada dezbrăcată a lui Antonioni şi-ar fi făcut sepuku şi din scobitori numai să fie făcut.
Pentru că domnului Traian Băsescu nu-i place Mahler (presupun că nici elenei) m-a încântat să văd negru pe Herald Tribune (parcă) cum dânsul păpa hulpav din saramura de care zic pe vremea când era marinar (dar ce este timpul cu aşa o delicatesă?!) prin diverse porturi ca să nu zic bordeluri (a zis dânsul). Şi tocmai pentru că şi io „Ich bin der Welt abhanden gekommen” încep să detest scrisul. Scrisul care nu ne dă două palme dimineaţa, nu ştie să facă bulgări în gât din gemul de nisip ci falsează zi de zi la harpă cum că totul are un sens, noi avem un sens, profunzimea are un sens şi-n noi, publicarea are cel mai porno sens, traficul are sens, retinele deşi mioape au sens, talentul are sens, noi suntem sensul. Irefutabil: Un sens unic către nonsens şi nici dracul (a făcut-o o dată şi prost) nu mai are tupeu să conştientizeze măcar Interzisul (am mai scris asta undeva) darămite să-l ia pâş, pâş în braţele tălpilor goale. Aaa, tovarăşul Orfeu, îmi cer scuze… nu v-am observat.. ăă, da… umbra.. Dar vă rog, după dumneavoastră…
No Comments, Comment or Ping
Reply to “(n)Esperanta şi Tache Alinieri: Regina Infernului (cazan şi telenovelă)”