Dosul papiere(italic) al bibliei


eram cu totul (într-)o pustie

picior peste picior, peşte

n-ai fi putut să te întinzi,

o anume decenţă, coafezele ar

numi-o chiar cochetă, se cere atunci

când la orizont

Dumne… se scobea între

dinţi (cu cerul streaşină de

ruşinea cambrată a gurii) ca după

desfacerea lumii

oamenii buni se nasc

întotdeauna pe stomacul

gol

un pământ nou

o cireaşă nelocuită (suntem sub v(r)iermi ar muţi călugării)

un suflet aseptic

se ca S că. nimeni

din cei chemaţi spre lectură nu

vor cunoaşte izbăvirea prin paranteze

Dumnezeu e igienic; focul apoca

lipsei

nu se stinge cu dicarbocalm

şi totuşi! ce măsea stricată (acum

nedigerată, un fel de piatră şi la rinichiul istoriei)

e gospodăria asta a

ta

(digitalizată)

băi!!, iţarule…



X{(enon) and O(n)}. şi Zero


sar uneori pe câte două trei

picioare, de pahar, mai puţin răsărite, cele în

burta cărora Ioná. un bob de zahăr

cu care mă joc eu de-a spintecările când

bem absint

.                                  .                           .

odată, pentru că lichidul tot

apunea pe unul din pereţi (şi infernul se ăzaedalacse)

m-am împiedicat într-una din buze şi

m-am lovit incert de parchetul mesei. eram

dimineaţă.

.                             .

mi se-mprăştiaseră probabil bătăile inimii,

pe-acest jos, dat fiind parkinsonul venelor

de-acum. c-o privire întredeschisă unele încă mai bălteau (tic-tac)

în firimiturile ochilor cândva verzi, evaporaţi, între timp, chinezeşte ca

de un cancer.

.

ştii cumva, tati, de ce oamenii nu beau (apă) ca pasărea colibri?

(bâiguind aproape fericit, că nu m-am sufocat cu un nod în gât apărut senin în timp ce-mi înghiţeam cravata autosugestiilor “eşti lucid” ca pe salivă)

ştiu emma, am făcut… am făcut mizerie… iar

iartă-mă. sunt o cămilă

{cubul de gheaţă se taie felii}



Family (UN)guide(d)


codrul e frate                                                       cu

românul

.

.

.

Celle-ci n’est pas une

Nuit de Noces

.

.

.

.

în măsura

în care relaţia lor

cu ceapa a generat

raporturi

incestuoase

Ceci n’est pas un Avatar

(when I was young I wanted to become an Oreo)

adeseori

tolerate de instituţia

slăninei!

.

.

.

.

Ceci n’est pas un

cas malheureux

.

.

.

.

codrul de pâine e frate cu românul.

(in Romania, a country where bread has an industrial role during any combat with hunger, some use bread and onion, seldom bacon (lard) if “bourgeois”, as a permanent and single self-catering menu. one could say that when a romanian male invites his beloved to such a romantic dinner their future together is about to build a dream. if a child, at a cultural level, will be conceived by a horny onion and a breastless bread, he will most likely spend all his childhood dreaming to become an Oreo. of course, the emptiness of his mother and the dusted trails of the once-upon-a-time dad will decorate his inner room with Friedrich, drugs and bipolarism. the time has come to.)

handnotes:

codrul de pâine e frate cu românul în măsura în care relaţia dumnealor cu slănina a generat raporturi incestuoase adeseori tolerate de instituţia cepei. (text modificat datorită carenţelor din frigider) sau cum şi-ar spune reptilienii?

e timpul să.



Turn(DEX)table


0.10: să cauţi un şarpe şi să găseşti păr pe piept.

0.33: să înoţi într-o seringă şi să mori strivit de o ancoră (albastru de cală) uşor tremurată.

0.05: să traversezi o perioadă şi să (se) oprească maşin(ări)a timpului (să nu mai poţi trece?!?).



Kafka, Otōto!


Una din agenţiile de turism ale viitorului se va adresa clienţilor Hi-Fi, celor puţin duşi cu portofelul prin băncile din elveţia şi cu desuurile psihice prin toate felinarele vieţii cu o serie de vacanţe excentrice după cum urmează: itinerariile din străinătate vor urmări strict locurile şi necivilizaţia care să le amintească de casă iar excursiile prin ţară vor căuta în harta cu fân înţepăturile unor ace de siguranţă occidentală, condiţii „nemţeşti” la noi pe ciorogârla. Dacă pentru amenajarea primelor astfel de locaţii exotice în afară încă se negociază cu străinii să-şi vomite câteva felii de istorie de acum 30-40 de ani, săptămâna trecută am şi putut vizita o familie japoneză cazată la Teatrul Bulandra.

Un spectacol* retrăit de foarte mulţi dintre noi: Metamorfoza de Franz Kafka, diferenţa constînd în faptul că după transformare riscăm mult mai mult mezelul decât insecticidul şi nu suntem importaţi din Guineea. The Mode Theatre Company a fost infiinţată de către Osamu Matsumoto în 1989 şi e renumită internaţional pentru „traducerea” dramatică a abusurdului kafkian. Nici nu-mi obişnuisem bine şezutul cu această vizită culturală niponă că au şi început să transpire românismele. Astfel supratitrarea părea că tocmai stătuse degeaba pe lângă vreo autostradă în construcţie şi de oboseală doborâse vreo câteva beri şi o găleată de sake. Jumătate din piesă, până când a descoperit nea’ Mitică Shigehito setările şi sincronizarea cu vocile de pe scenă, am citit în blur alături de alţi pensionari care îşi pipăiau, în braille, sinapsele cu textul lui Kafka. Regizoral nu am fost dat pe spate, ar fi fost şi dificil la ce cocoaşă făcusem peste titrare, însă mi-a plăcut uşa către camera lui Gregor Samsa opacă în întunericul dramei sale dar perfect transparentă în lumina alienării celor dragi ai lui. Japonezii s-au concentrat asupra echilibrului familiei ce trebuia restabilit după această hiroshimă a fiului lor, oricum iradiat, irecuperabil metamorfozat într-o amintire. În cele din urmă, cu învoire colectivă de la muncă, cei trei Samsa rămaşi redesenează, plimbîndu-se, un zâmbet casnic pe feţele încă nevoite să ascundă sunetul acela crocant al strivirii legăturilor sufleteşti cu Gregor sub bocancul propriei supravieţuiri interioare.

Piesa va fi jucată şi la Sibiu, pe 4 iunie, în cadrul Festivalului de Teatru unde vi-l închiriem pe domul Atsushi în cazul în care tulburările de supratitrare persistă iar dvs. nu v-a plăcut cartea japoneză.

(Printre după primele rânduri publicate în revista Kamikaze nr. 12/2010)

* Metamorfoza de Franz Kafka; regie Osamu Matsumoto; cu: Shunsuke Natata, Naoki Kojima, Hitomi Ishii, Mika Zamada. Romanian (blur) Subtitles: Shigehito Shiga. Compania Teatrală MODE – Japonia.


Ceci n’est pas un Château



Sinucidere cu clasa


duminică poţi să întorci spatele într-o

tigaie de piele

să te prăjeşti în sânge de două degete nici mari,

nici adulterine

carnea se lasă la sfârâit până când greierele e sănătos

şi crocant

adaugi puţină fiere până seara şi deguşti

numai, dar numai şi numai ambalajul

când scade greaţa îndeajuns de puţin în

cât să-ţi înoate rotulele, apuci

grăunţele de ulei cu dinţii şi îţi dai foc

în piaţa scânteii

la desert vezi să te usuci sub limbă, să te ştergi în buletin şi să uiţi

marţipanul să putrezească.



Lacul Sub Dărâmături


Părea dimineaţă. Totuşi, ca să-mi pot toarce cearcănele după fusul ăsta orar trebuia să bărbieresc întâi cerul de nori ca atunci când o copertă de mucegai nu te poate împiedica să-ţi scalzi foamea într-o antologie a pateului. Aveam nevoie de o halcă zdravană de lumină pentru a-mi urni vagoanele. M-am ridicat puţin peste umărul intercontinentalului şi printre păduchii de ploaie ce colcăiau în pletele norilor străbătute ici colo de câte un fulger ca de o idee fixă am… (Am mai citit asta undeva, în encefalograma unei case memoriale a nu ştiu cărui nebun călare pe bucureşti.) Abia ce trecusem cu pielea făcută rame de ultimul bulgăre cenuşiu, puţin cocoşat cât să-i strâng părul sub şireturi în timp ce răsăritul, cu o pereche de mustăţi sigmund, îmi smântânea probabil visele când sângele s-a hotărât brusc să dea buzna în mansardă demolînd ditamai inconştienţa.

Dacă aş fi închis ochii la fulgerele alea poate aş fi găsit ceea ce căutam aşa, pipăindu-mă, trebuia să mă mulţumesc cu cearşaful ăsta covrig alcătuit din blugi şi lipsa unui hanorac, singurul care a încăput cu mine sub cele două scânduri nici prea blonde, nici prea certate pe care tu, buricule, îţi traversezi umbra prin lipscani. (Sau invers: eram într-un sevraj paralel într-o zi când umbra lui mazilescu îi însoţea discret propria coafură peste cerul casei mele. Să fi auzit atunci ce-şi şuşoteau după ureche, nedirijaţi de conştiinţă sau de vreo luciditate clientelară şi supradoza m-ar fi internat în posteritate.) În timp ce mă rog să nu-mi fi putrezit ploaia rotulele, şi-aşa inundate de excesele din tinereţe ale genunchilor, adevăratul altar îl construiesc cu hemoglobina primei seringi. Aici n-o să găseşti vene de pluş sau mai ştiu eu ce drogaţi de bibliotecă, aici sângele iese cu sarea şi pâinile minţii tale de întâmpină prima doză. Se amestecă ca atunci când marea roşie a regăsit, aproape mort, nisipul călărit de evrei. Un adânc atât de viu. Prima dată ţi se încurcă limbile retinelor: fiecare colţ al arhitecturii tale vizuale desfăşurată acum pe cei câţiva centimetri cubi ai turnului steril din babylon vrea să exprime în ceva asmănător cuvintelor culoarea aceea deplină a fericirii. Culoarea fericirii depline o vei descoperi însă abia la a doua lec…

În sfârşit s-a căscat pământul sub neuronii tăi şi acum poţi urmări atent cum te străbate nemurirea. Peştera prin care intră, din ce în ce mai greu de găsit în pustia vaselor tale de sânge, devine irelevantă acum când o nouă bucurie, poate ultima îşi gângureşte orogeneza. Ai vrea să rogi unul din şobolanii voroneţ care te tot invită să aprinzi mântuirea măcar în una din camerele palatului acum al tău să te muşte puţin. „Dar foarte puţin, domnule şobolan, de aici, sub marşarierul gâtului mai am o vinişoară la care nu ajung. Vă rog eu să nu mi-l luaţi, poftim, turnaţi aici că e tot ce mi-a mai rămas…”

Nu mai are cine să amestece şi al doilea paragraf din Pessoa cu un fernando din sângele tău. Începi să transpiri şi primul cap care dizlocă siamezul scândurilor îţi predică de la amvonul unui cucui că nu mai poţi continua în halul ăsta. Lectura trebuie să aibă un sfârşit, printre rândurile trebuie să se sfârşească altfel te vei îmbolnăvi sau, doamne fereşte, vei ajunge şi tu să scrii la rândul tău. Ca atunci când buricele privesc prin lipsa ta de voinţă în golul cenepeului tău striveşti resturile astea de gânduri, te ridici la înălţimea zidurilor în plină beznă şi alergi în cerc spre primul dealer. Rar ţi se întâmplă să te găseşti „acasă” şi să fii în stare să-ţi vinzi silabele de trecere. Cele prin care treci de la un styx la altul şi de la un charon la cartea neliniştirii. Se pare că erai, ţi-ai rupt două maţe din text de pe o pagină urmînd ignatului anterior. Până să le pisezi sub dioptrii, sevrajul apucase deja să te ia de guler să citeşti vreo reclamă, o coadă branduită de parizer sau măcar să halucinezi un bob de orez. Hamsun se prizează, îţi ştergi nările de cele câteva diacritice ce nu ţi-au mai încăput setea şi, plin de tine ca o librărie de isbn-uri, speri să te mai întâlneşti, ca dealer, poate chiar cu ocazia unei alte traduceri, mai pură. Knut şi de la capăt.

Te aşezi comod sub sfârcurile ascuţite ale celor două scânduri, laşi ploaia să se odihnească în pneumoniile tale şi-nainte să-ţi îngropi foamea şi literatura în penultima răsuflare, sau invers, ţi se pare sau nu că un corb ce şi-a pierdut noţiunea de cuib te întreabă: nu vă supăraţi, ştiţi cumva, aurel dumitraşcu e o metaforă?! dar nu vă supăraţi, întreb doar.

(eseu de unică folosinţă despre monştrii mei lochness în literatură)

lucy in the sky with nothing but diamonds



.că singură


acumştiucum

se                                            dezbracă                            o                              nebunie

perciunii

trebuie                                                                             dezveliţi

ca                                                                                atunci

“                                                                               când

decapezi                                                               cerul de

iarbă”                                                                 apoi să

priveşti                                                            fix în coşul pieptului

până

aduni                                           toate bobiţele de transpiraţie a retinelor cât

să                                                     însiropezi. să nu iei numele şoldului

în                                                                     deşert dar să-ţi

faci,                                                                          între

patru

pereţi,

chit cioplit

aşa.

nu vezi, uite. uită. uite

burta se spinte..

lasă, blegule, harta

uită-te în doamne iată-mă aici până nu îşi aminteşte

nimeni ce vroiam

să.



Text. Pinalti. Meci.


Din punctul meu dramatic de vedere ceea ce se întâmplă economic cu pensionarii este o atrocitate. Un act de sfidare pe care dumnealor binevoiesc a-l invita şi în sălile de teatru. Propun deci majorarea de urgenţă a pensiilor până la nivelul la care să îşi permită defilarea protezelor numai prin Bamboo şi alte cazemate de fiţă. Avînd conturile bine dopate le-ar fi ruşine să-şi plimbe dioptriile la teatru.

În ciuda vociferărilor unor astfel de stafii, la Teatrul de Comedie din Bucureşti, în plin centru istoric, am petrecut 5 dintre cele mai miraculoase „minute” din Piatra Neamţ. Înainte să ne dăm hărţile peste cap precizăm că este singura piesă* din cadrul Festivalului Comediei Româneşti, ediţia 2010, urmărită şi de camionagiul redacţiei noastre. Care a râs până i s-a cocoşat biletul cam la acelaşi nivel cu neuronii babelor din primul rând. Pe un text contemporan de pomina lui Ştefan Peca, cam dificil pentru posesorii de cnp calificaţi în finala programului rabla, trupa nemţeană a Teatrului Tineretului s-a întrecut pe sine în cioace şi sport actoricesc. Au început spectacolul din public spre stupoarea unor aparate auditive care nu-şi puteau subtitra ce se întâmplă. Apoi sub trucurile regizorale ale Anei Mărgineanu au construit trei pseudo-drame specifice unei zone în care defrişările populare s-au făcut spre bunăstarea macaronarilor cu perfuzii şi a căpşunilor iberice. O mamă dependentă de tămâie şi exorcizări învaţă pedagogie şi în urma unei meditaţii particulare cu un profesor offshore numit Cannabis într-un trip regizat aproape magic; eternul profesor spânzurat de sticla cu vin descoperă integrarea în absolutul căsniciei cu taxă inversă, soţia fiindu-i adulterină în Italia iar un cuplu – el muzician, ea corporatist credulă se lipesc ca asistenţi maternali de o fetiţă responsabilă cu miracolul celor cinci minute. Toate acestea pe fondul unei campanii locale de promovare coruptă a tinereţii la kilogram prin, nu-i aşa, năucitoarele produse farmaceutice Forever Young. În cele din urmă, ca într-un Space Jam de curtea şcolii, extraordinarul e în fiecare din personaje, ingredientul minune, intens căutat, nedepăşind chimic compoziţia unui pahar de apă plată fără lămâie.

Nu apucăm să punem punct şi secretarul cultural al redacţiei e invitat să treacă pe la caseria juriului festCo 2010 întrucât spectacolul 5 Minute Miraculoase în Piatra Neamţ tocmai a fost ales cel mai bun spectacol al Festivalului Comediei Româneşti. Ne gândim serios să deschidem o casă japoneză de pariuri teatrale.

*5 Minute Miraculoase în Piatra Neamţ de Peca Ştefan; regia Ana Mărgineanu; cu Cezar Antal, Tudor Tăbăcaru, Andreea Gavriliu, Nora Covali, Dragoş Ionescu, Isabela Neamţu, Ecaterina Hâţu, Teodora Andreea Răucă. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ

(Printre gânduri publicate în revista Kamikaze nr. 11/2010)

handnotes: să vezi piesa de îndeajuns de multe ori până nimereşti în public lângă TT sau cezar dacă se respectă regula “în public” şi la PN; cezar a. tranzacţionat pe piaţa neagra a celor mai buni actori din ro.; totul fresh;râzi şi cu pofta filtrelor.

ceci n’est pas Amin



Ceci n’est pas un (Propoziţii Afrimative)


Adelin sau Petrişor, mersi, preiau legătura: doamnelor, dinozaurilor şi domnilor întrerupem programul de paintball al UNITER pentru a transmite aproape în direct o nouă lovitură reală de teatru. Pe fondul conflictelor interetnice dintre evrei şi palestinieni, nemţi, ei înşişi (text Savyon Liebrecht) liderul separatist al actorilor de guerilă, gen. Radu Afrim, a înscenat un discret genocid al teatrului de bibliotecă. Atentatul dramatic soldat cu sute de aplauze şi alte câteva zeci de clişee rănite a fost pus la cale în „subsolurile” republicii Ploieşti, teatrul Toma Caragiu.

Piesa* e un tablou al câmpului de luptă aflat în fiecare dintre cei bombardaţi la un moment dat de incompatibilităţi şi drame. O poveste cu minele, mai ales antipersonale, de rigoare şi invalidităţile sufleteşti cauzate de acestea. Personajul principal se întoarce în timp ca într-o piruetă de patinaj interior, artistic despre care nu ştii dacă îţi va rupe piciorul sau te va cocoţa pe podium. Flashback-ul, superb regizat de o „cortină de ceaţă”, poate fi un sport de performanţă nerecomandat forrest gumpilor.

Ca orice terorist al scenei clasice, Afrim poate fi comparat doar cu sine însuşi. Astfel, în Miriam W. dinamitează mai puţine sinapse ca în Herr Paul sau Câtă Speranţă, însă nu va obliga nici un amator de senzaţii conflictuale tari să inventeze ştiri de război, cum se îmtâmplă la alţi regizori. Armamentul său imagistic şi muzical obligă, din nou, autorităţile caramitriene la un festival afrimativ la Bucureşti care să-i regrupeze spectacolele răspândite prin ţară şi greu accesibile publicului rănit de suprarealism. Şi Iuliana Vîlsan îşi continuă scenografic uniterul evident luat pentru Herr Paul, devenind chimistul de casă atât de necesar oricărui terorist care se respectă.

Altfel spus, catapultarea şi la gară, la Ploieşti, unde am trimis noi sinucigaşul redacţiei. Sau diseară, 19 mai, la Teatrul Odeon din Bucureşti de unde transmitem aproximativ live nu un performance de teatru, ci un complot artistic ale cărui victime de război sunt dintre reprezentanţii aristocraţi ai instituţiei biletului.

*Miriam W. de Savyon Liebrecht, regia Radu Afrim, scenografia Iuliana Vîlsan; cu: Florentina Năstase, Oxana Moravec, Clara Flores, Ada Simionică, Andi Vasluianu, Ioan Coman

(Printre gânduri apărute în revista Kamikaze nr. 10)

ceci n’est pas Platon