Poate o sa va intrebati de ce va scriu atat de tarziu inainte sa spamati mailul pentru ca nu stiti absolut nimic despre mine. Cred ca din fericire ne gasim in aceeasi situatie pentru ca din cauza dvs. nici eu nu mai stiu aproape nimic despre mine. Va citesc articolele pentru ca citesc dilema veche de ceva timp si am invatat in cei 7 ani de acasa sa parcurg un astfel de dezmat jurnalistic din scoarta in scoarta. Trebuie sa recunosc totusi ca exista o rubrica care mi se pare sedata pe pile si probabil nu exista alta explicatie decat un bun simt sec dar util pe langa redactia omului pentru care publica dar nu despre ea este vorba:
Nu stiu foarte multe despre muzica. Am ascultat mai toata viata cameleonic. Am crescut cu metallica si postere nervoase pe pereti pentru ca cu asta se indeletniceau si vecinii mei, m-am prabusit patologic in bon jovi fiindca auzisem de ei intre buzele unei domnisoare de care eram abulic indragostit dupa care as vrea sa cred ca mi s-a rupt filmul. Mafia, Parazitii pana si poezia lui tupac nu poate fi decat o coma acustica din care daca se intampla sa te trezeasca cineva ii strangi mana numai in cazul in care nu mai tii minte nimic, altfel gatul. Ca sa nu ajung la Haydn, la balada lui Ciprian sau chiar la delicioasa ciorba de potroace a lui Bach as spune ca in viziunea ochelarilor mei de calut de mare nu exista viata dincoace nici dincolo de Sasha Lazard cu Angeli. Cum spuneam si la inceput o astfel de concluzie a fost cu siguranta trasa de pe sevaletul lui Modigliani si nu dintr-o ureche muzicala cat se poate de culta. Am fost binecuvantat intr-un fel sa am camarazi de specie care sa proiecteze neegoist asupra mea revelatii precum Anja Garbarek, The Postal Service sau chiar Muse nu mi-a trecut insa nici o clipa prin timpan ca o sa ajung sa va urasc atat de mult pentru o scrisoare. Va citesc si pentru ca aveti un talent literar care ar putea descrie si ritualul de imperechere al viermilor de matase sau metafizica patologica a unui holsurub fara sa pierdeti cititorul pe vreo carare. In toata existenta mea fantasmagorica nu mi-am dorit sa cunosc o femee imaginara cu frisoane atat de crancene precum cele pe care i le inchin iuliei hasdeu pana sa o cunosc pe… Emma. In aceasta clipa in care, dupa expeditii ilegale pe Dc++ care l-ar scoate din sarite pana si pe cel mai habotnic speolog, ascult Flume as indrazni sa spun ca moartea nu mai e atat de infricosatoare. Pentru a nu va produce alte crize de prostata jurnalistica n-o sa va spun cam ce emotie transpare nud din articolul dvs ci o sa subliniez ceea ce stiati deja si anume ca For Emma, forever Ago (trebuie sa multumesc pe aceasta cale www.deezer.com) este cel mai greu de descris in cuvinte album pe care l-am ascultat vreodata. Probabil venind din partea unui neica nimeni care abia a descoperit No man’s landul de pe guerrilla si care inca mesteca dido, lord of the boards de la guano apes si bims (aka butterflies in my stomach) aceste randuri nu va spun foarte multe sau nimic din ceea ce nu stiati deja insa as fi vrut, doar in cazul in care ati uitat, sa va regasiti macar pret de cativa kilobytes durerea sau sublimul pe care il experimentez si eu acum ascultind Bon Iver. Nu stiu nimic despre ceilalti cititori ai dvs insa eu nu va voi ierta niciodata pentru ca un om cu astfel de cultura ar fi trebuit sa stie ca daca orbului nu i se deschid ochii pentru ca lumea din jurul sau este execrabil inferioara crizei sale de supraproductie interioara atunci unui autist fie el si acustic nu i se inmaneaza o farama de geniu muzical pentru ca… Doar pentru ca.
Cu fara cuvinte,
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=242&cmd=articol&id=9196
No Comments, Comment or Ping
Reply to “Stimate domnule Matei Florian,”