November 14th, 2008
Stimate domnule Matei Florian,
Riscind sa irosesc un alt calup de minute bune din viata dvs. indraznesc si va scriu din nou. Daca la o prima dezgolire in public a papilelor muzicale cu putina picanterie literara si cateva condimente exotice cineva isi poate ascunde diletantismul acustic e limpede ca la o a doua strigare orice hidosenie a gustului acum iarasi nud va fi negresit remarcata. Din pacate nici un fel de resursa online nu-mi permite sa simulez dezmatul de jazz si poezie care m-au convins ca Dumnezeu a creat mai intai Sunetul si nu lumina. Poate chiar acel prim “A zis…” in capul Alui de Sus se auzea pe vocea Macai de la Butterflies in my Stomach. Insist asupra faptului ca nu stiu mai nimic despre muzica cu exceptia faptului ca drumerii sunt de obicei cei mai ciudati si ca Ian Curtis nu s-a sinucis la 23 de ani ci la 51 pe platourile de filmare de la Control. Si apropos de dansul sau epileptic despre care nu trebuie sa mai povestesc ca e atributul semizeilor de la dostoievski la eroticul creanga mi-am dat seama foarte tarziu ca hippioatele de care ma indragosteam prin tot felul de maghernite rock nu creasera din senin o miscare aproape lirica a membrelor de orice fel ci se antrenasera in oglinda in care performa de pe vh1 sau youtube pt moderniste vocea si bratele de la Guns ‘N Roses. Se prea poate sa nu exagerez insa o a treia astfel de transa ciordita de Promoteu din ceruri (in contextul crizei mondiale pana si titanii se reprofileaza) este boemia scenica a lui Bujor, chitara-bassul de la Bims. Inimitabil, un fel de dans al lupilor care incearca si de cele mai multe ori reuseste sa te convinga ca nu ai luat-o razna si chiar se aude ce crezi tu ca se aude. Sa va mai spun despre zanele din Magic Store sau cum te poti lipsi de toata polologhia antica si pur si simplu sa fredonezi “Lucrurile bune vin daca le astepti…”?! Cred ca as proceda mai bine daca n-as mai acoperi trompeta lui Sebastian Burneci care sunt convins ca aproape va rasuna in ureche. Daca cu Bon Iver am luat si fizic parte la inmormantarea domnisoarei Emma sau chiar daca a fost alt eveniment eu nu-mi puteam desprinde urechile de la ceea ce parea un prohod atunci as spune ca aseara la MTR cu Butterflies in my stomach am participat la nunta Emmei. Stiu acum de ce s-a indragostit bon iver si stiu de ce un stol de fluturi in stomac poate fi inlocuit cu 2 ore de concert pentru ca daca cercetatorii de orice fel au descoperit ca reactiile unui creier indragostit sunt cam din acelasi tablou cu cele ale unui creier drogat (cocaina fireste) ei nici macar acceleratorul de particule din elvetia n-ar fi putut descoperi ce se intampla aseara in creierul meu din simplu fapt ca acesta nu exista…. eram tot, din crestet pana in talpi o ureche muzicala, un frison cardiovascular si credeti-ma pe cuvant de mic mi s-a spus ca nu am ureche muzicala… Nu s-a furat mireasa din acelasi motiv: a lipsit cu desavarsire… dar balerinii ei, coafura anilor 20 si pielea calda respirind “Million dollar baby” n-o sa le uit iarasi niciodata… In loc de incheiere va invit la o pipa a pacii sonore pentru ca fantasmele tribale ale lui Dan Incrosnatu se aud acum si in timpanele mele. Va las sa ghiciti numele sau macar poreclele celorlalti membri ai trupei asa cum cred ca deja banuiti de ce dracu nu exista inca un album: Lucrurile dureros de bune vin numai daca le astepti…
Chiar si o eternitate de om…
Si apropos de eternitate, v-am iertat pentru ca acum e randul dvs. sa ma urati daca nu pentru simplu fapt ca sper sa nu fi auzit de BIMS atunci macar fiindca am neobrazarea sa va scriu…
Va asigur insa ca ar putea fi si scrisori imaginare… Cu omizi in loc de cuvinte,
No Comments | In: Non-fictional Frictions | tags: BIMS, emma, god, jazz. | #
November 12th, 2008
Poate o sa va intrebati de ce va scriu atat de tarziu inainte sa spamati mailul pentru ca nu stiti absolut nimic despre mine. Cred ca din fericire ne gasim in aceeasi situatie pentru ca din cauza dvs. nici eu nu mai stiu aproape nimic despre mine. Va citesc articolele pentru ca citesc dilema veche de ceva timp si am invatat in cei 7 ani de acasa sa parcurg un astfel de dezmat jurnalistic din scoarta in scoarta. Trebuie sa recunosc totusi ca exista o rubrica care mi se pare sedata pe pile si probabil nu exista alta explicatie decat un bun simt sec dar util pe langa redactia omului pentru care publica dar nu despre ea este vorba:
Nu stiu foarte multe despre muzica. Am ascultat mai toata viata cameleonic. Am crescut cu metallica si postere nervoase pe pereti pentru ca cu asta se indeletniceau si vecinii mei, m-am prabusit patologic in bon jovi fiindca auzisem de ei intre buzele unei domnisoare de care eram abulic indragostit dupa care as vrea sa cred ca mi s-a rupt filmul. Mafia, Parazitii pana si poezia lui tupac nu poate fi decat o coma acustica din care daca se intampla sa te trezeasca cineva ii strangi mana numai in cazul in care nu mai tii minte nimic, altfel gatul. Ca sa nu ajung la Haydn, la balada lui Ciprian sau chiar la delicioasa ciorba de potroace a lui Bach as spune ca in viziunea ochelarilor mei de calut de mare nu exista viata dincoace nici dincolo de Sasha Lazard cu Angeli. Cum spuneam si la inceput o astfel de concluzie a fost cu siguranta trasa de pe sevaletul lui Modigliani si nu dintr-o ureche muzicala cat se poate de culta. Am fost binecuvantat intr-un fel sa am camarazi de specie care sa proiecteze neegoist asupra mea revelatii precum Anja Garbarek, The Postal Service sau chiar Muse nu mi-a trecut insa nici o clipa prin timpan ca o sa ajung sa va urasc atat de mult pentru o scrisoare. Va citesc si pentru ca aveti un talent literar care ar putea descrie si ritualul de imperechere al viermilor de matase sau metafizica patologica a unui holsurub fara sa pierdeti cititorul pe vreo carare. In toata existenta mea fantasmagorica nu mi-am dorit sa cunosc o femee imaginara cu frisoane atat de crancene precum cele pe care i le inchin iuliei hasdeu pana sa o cunosc pe… Emma. In aceasta clipa in care, dupa expeditii ilegale pe Dc++ care l-ar scoate din sarite pana si pe cel mai habotnic speolog, ascult Flume as indrazni sa spun ca moartea nu mai e atat de infricosatoare. Pentru a nu va produce alte crize de prostata jurnalistica n-o sa va spun cam ce emotie transpare nud din articolul dvs ci o sa subliniez ceea ce stiati deja si anume ca For Emma, forever Ago (trebuie sa multumesc pe aceasta cale www.deezer.com) este cel mai greu de descris in cuvinte album pe care l-am ascultat vreodata. Probabil venind din partea unui neica nimeni care abia a descoperit No man’s landul de pe guerrilla si care inca mesteca dido, lord of the boards de la guano apes si bims (aka butterflies in my stomach) aceste randuri nu va spun foarte multe sau nimic din ceea ce nu stiati deja insa as fi vrut, doar in cazul in care ati uitat, sa va regasiti macar pret de cativa kilobytes durerea sau sublimul pe care il experimentez si eu acum ascultind Bon Iver. Nu stiu nimic despre ceilalti cititori ai dvs insa eu nu va voi ierta niciodata pentru ca un om cu astfel de cultura ar fi trebuit sa stie ca daca orbului nu i se deschid ochii pentru ca lumea din jurul sau este execrabil inferioara crizei sale de supraproductie interioara atunci unui autist fie el si acustic nu i se inmaneaza o farama de geniu muzical pentru ca… Doar pentru ca.
Cu fara cuvinte,
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=242&cmd=articol&id=9196
No Comments | In: Non-fictional Frictions | tags: autism acustic, bon iver, emma, frisoane mandarine, ura. | #