Politics & F(r)iction

Pentru cine n-a luat de gât o piatră de râu s-o taie felii şi apoi paté pe o defrişare de pâine prăjită într-o doară cât să simtă, înecîndu-se, că sentinţele biblice pot fi repuse modern în scenă (dacă bucătăria e utilată) linsul venelor la desert cu „un” Candy (2006) nu mai puţin delicios va rămâne mereu o castana morgana imbrăţişată necruţător de asfalt şi nu de bombeu. Îmi imaginez şi acum perplexitatea unui Cioran întâmpinat de o astfel de castană în coajă şi oase amintindu-şi brusc de ruda ei de la ţară, cea săracă şi ţoapă, ubicuă şi castratoare: plictiseala. Pe lângă abureală, ca să şi citez sunt nevoit să continui ideea chiar până înspre minţile cele mai atomice (ca sterilitatea de după, nu ca potenţial) unde mansarda nihilistului altoieşte tulpina plictiselii dacă şi numai parcă rădăcina fiind într-un suflet blank, nesuferind, „cataractic”, tâmp. Filmul de mall, iubirea femeilor de noptieră, misterele flirtului online, omisiunile, biluţele sau jurnalul de tastatură pot îngădui ţopismului (în sensul de mai sus, nu de la microfon) din noi să transpară până la înveşmântare.

Ceea ce deja înseamnă că „One more cup of coffee” fie ea strecurată în ceşti şi de bob (dylan) va rămâne mereu un fel de ambrozie despre care n-am citit nici în cărţi, dar nici nu ştim cum vine aia „your loyalty is not to me, but to the stars above…”. Pe la Ploieşti, pe la Dolhasca, pe mess?! Şi uite aşa tam nesam se trezeşte omul în faţa stării civile nevoit să zică nu sau, doamne fereşte, da într-o problemă despre care nu doar că n-a buchisit nici măcar abecedarul ci l-a tocit pe de rost cu abacul. Dacă tot se trage cortina şi cei cu articolul 200 ies din dulap, cei cu celulita de bază a societăţii – „famiglia” de pe canapelele psihiatrilor de cuplu aş vrea să ştiu şi io pentru incultura mea generală câte din aceste vaccinuri ale omenirii au copilărit şi-n Love in time of cholera (2007) sau măcar au pus burta pupilelor pe vreun The Notebook (2004) aşa de-un „pain”-plaisir de duminică cu repercusiuni în carne chiar şi retroactive. Aaa, că precum în doctrină aşa şi pre pământ, se speră (chiar lipseşte o literă din cuvânt) că boţul de carne crescut în/din tine va frământa linguriţa aia de bun simţ (instinctual) şi va hrăni zeci de ţipete ale sufletului de mai sus cu „feelinguri” reale şi adânci, cu câte trei zerouri ca făina, şi doar doar te vei îndepărta de grotă în concorde e altă mâncare de peşte. Un peşte artificial de hypermarket care dacă ar fi prins vremurile când încă se înota Al di là delle nuvole (1995) în cada dezbrăcată a lui Antonioni şi-ar fi făcut sepuku şi din scobitori numai să fie făcut.

Pentru că domnului Traian Băsescu nu-i place Mahler (presupun că nici elenei) m-a încântat să văd negru pe Herald Tribune (parcă) cum dânsul păpa hulpav din saramura de care zic pe vremea când era marinar (dar ce este timpul cu aşa o delicatesă?!) prin diverse porturi ca să nu zic bordeluri (a zis dânsul). Şi tocmai pentru că şi io „Ich bin der Welt abhanden gekommen” încep să detest scrisul. Scrisul care nu ne dă două palme dimineaţa, nu ştie să facă bulgări în gât din gemul de nisip ci falsează zi de zi la harpă cum că totul are un sens, noi avem un sens, profunzimea are un sens şi-n noi, publicarea are cel mai porno sens, traficul are sens, retinele deşi mioape au sens, talentul are sens, noi suntem sensul. Irefutabil: Un sens unic către nonsens şi nici dracul (a făcut-o o dată şi prost) nu mai are tupeu să conştientizeze măcar Interzisul (am mai scris asta undeva) darămite să-l ia pâş, pâş în braţele tălpilor goale. Aaa, tovarăşul Orfeu, îmi cer scuze… nu v-am observat.. ăă, da… umbra.. Dar vă rog, după dumneavoastră…

No Comments | In: Non-fictional Frictions | tags: bordel, film, notebook, orfeu, plod, sens unic. | #

Să te gândeşti în acelaşi timp într-o (dez)ordine de big bang la Koop, „Taxidermia”, parteneriatul pentru România, sfârşitul lumii într-o viziune de pe lângă Universitate, Jarmousch, Waldeck cu „Addicted” şi o cronică la Efectul de Seară e o aberaţie. Primele perfuzii Tv au fost şi cele delicioase, deşi intravenos, parcă simţeam gustul de Rtl şi Sat eins în vârful limbii. De atunci îmi plac fulgii de porumb cu lapte, de câteva minute – aberaţiile. Nu pot scrie nici la comandă (chiar dacă e una vocală a propriilor promisiuni curvăsărite în stânga şi dreapta), nici logistic astfel încât să nu-mi pierd cititorul pe drum şi să mă întorc la garajul de fildeş al propriului anonimat mai puţin autist decât o floare de colţ. Cum poţi să explici coerent că arbitrul (liber) de tuşă al creştinismului, pe numele său Augustin a descris în ghicitori precum „nu încerca” (gogule) „să înţelegi pentru a crede, ci” (mai cu talent) „caută să crezi pentru a înţelege” exact viziunea ta despre lectură, deşi înlocuind meseria „a crede” cu jobul „a citi” ţi se pune o cataractă pe faruri de nici tu nu mai înţelegi ce crezi despre cărţi. E ca şi cum te-ai juca cu puţa în nisip de dragul unui Vasco da Gama ştiind oarecum subconştient că o să te prindă soarele şi o să te bată cu bronzul la fund până când recunoşti că te visezi un Larry Claxton Flint Jr. al pudibonderiilor lirice sau un Kinsey al jurnalismului de duminică. Citesc făcînd mereu altceva, sperînd inconştient că n-o să fie nevoie de solar luna asta şi absenţa unei creme măcar cu o protecţie de 12 la sută împotriva razelor de ultraviolet literar o să îngăduie cuvintelor să intre mai bine în piele, sub piele, în sânge cu puţin cioran de la ursitoare.

Din avion nu se văd niciodată lăţeii, cu atât mai puţin hemoroizii. Psd-ul a stat la putere, din păcate, îndeajuns de mult în cur ca să nu scape de o asemenea boală ‘telectuală iar Pdl-ul în mahmurul său periplu de la pubertate la „middle class” a mai „biruit” pe ici pe colo câte o (lege) stricată astfel încât a rămas văduvit de BTS-uri (boli cu transmitere sexuală pentru antena digitală de la sate), însă împodobit  sub prohab cu păduchii de care vorbeam. Aşa că, nu atât eu, cât „economy class”-ul din care văd politica îmi spun că acest parteneriat e singura fată mare cu experienţă de trotuar care să scoată România din noaptea nupţială a crizei şi să mai fie loc a doua zi de-un mic dejun la pat şi ceva vlagă pentru câţiva moştenitori, fie ei şi reptilieni, în anul de după. Dacă România ar fi Victor Hugo, cu capul literalmente în nori aş zice că singura nevastă care nu i-ar amenda cele 8, 9 turniruri erotice, care au venit la pachet în noaptea nunţii cu fecioria, printr-un proces verbal de interdicţie în iatac pe un an de zile e Pdl-Psd. Şi dacă propriul meu vot, inexistent, nu va avea din ce să se-ntrupeze să mă strângă de gâtul profetic când se va dovedi că am aberat pe stomacul gol, cine ar putea s-o facă?!

Şi pentru că indiferent de metafizică profesorii tot vor ieşi în stradă precum aburul subteran prin t-urile bucureştene iar „burghezia” tot va insista să se imbogăţească exact cum s-a digitalizat „Cocorul” între patinoarul kitsch de la unirea şi locul de dat cu capul din pasajul de la universitate v-aş credita chiar şi-n vremuri de criză cu un împrumut filozofic dopat la rece pe marginea ultimelor evoluţii ale indicelui bursier „Stau Jos” (cel care monitorizează cele mai bune 5 instituţii senzoriale de frecat menta): e foarte nobil să te prezinţi în faţa curţii interioare de cas(tr)aţie şi (in)justiţie ca un procuror ce scuipă în stânga şi-n dreapta (chiar şi-n cele de care vorbeam mai sus) cum că suferinţa cutare vine de la x, ghimpele intercostal de la z sau urletul de duminică de la y. În perversitatea sa, Neuronul uman aproape a reuşit să ne convingă că atât în dragoste, literatură cât şi în politică sau misticism suferim din cauze externe. În fond şi, cu (ne)voia dvs., la urma urmei e doar un mecanism fumat de apărare. Suntem singuri ca braga vinovaţi, şi azi mă simt generos, de tot şi de toate.

Şi care-i problema?!! „Să trăiţi dom’ miliţian, nici una!” Hai, aberaţi, aberaţi, aberaţi mă în continuare, n-auzi?!!! (E-)Vangheaua mătii de cioflingar…

1 Comment | In: De Politica Madre | tags: avion, cur, film, pamant, pulitica, revelatii, sange. | #