April 15th, 2010
Au(dio)tisme
Penultima dată când scriam acest text eram în stare de şoc. Bineînţeles fără nici o legătură cu faptul că nu aveam nici pix, nici hârtie. Ieri a fost sâmbătă. Azi dimineaţă, în căşti, tot sâmbătă. Am lipsit un an de zile din miezul acestor sonorităţi şi am fost pedepsit cum nu credeam că pot instrumentele să o facă vreodată.
Tot nu vreau să fiu coerent. În principiu, în subsolurile lumii mele ideale muzica se face demiurgic pe loc. Nu cânţi din repertoriul nimănui aşa cum o rubrică de ziar reciclează maxim o populaţie de diacritice fătată în săptămâna precedentă. Piesele scrise pe genunchii tăi ar trebui “publicate” maxim o dată. Şi fix aşa am avut eu senzaţia că Dumnezeu şi-a deschis un cabinet de traduceri la cndb, aseară. Saxofoneza şi limba tobelor nu sunt chiar la îndemâna oricui. Paal Nilseen Love şi Ken Vandermark m-au împins “lingvistic” spre cea mai mare revelaţie audio de la Bon Iver încoace. E foarte simplu să emoţionezi borcane de zacuscă cu pârţâielile vreunui h. moculescu încercînd să scrie o nouă baladă pentru ciorbă şi orchestră. E facil să îţi adormi perciunii şi interminabila vegetaţie din urechi prin porumbescienele săli radio la cele 2 secole ale tale din buletin. Să îţi moşeşti însă o pereche de lacrimi, inevitabil gemene, din nişte sunete atât de supra terestre e cel mai decent copy/paste performat de universul tău senzorial: ultimele două sunete ale unui solo de percuţie, după înlănţuiri şi libertinaje, au fost 2 picături de sudoare nilseeniană şoptite pe deasupra “apelor” cinelului cam cum performează orice duh sfânt pus pe şotii şi producţii vitale. Despre duet, bisuri şi alte suprarealisme vezi cronicile scrise în ceară de propriile-ţi timpane.
Un playlist populat atât de experimental nu se putea numi altfel decât “jazzazel” şi mă gândesc că ma va bântui mult, audio şi bine.
Sunt încă în stare de şoc.