February 24th, 2010
Herr paul afrim şi radu antal - surrealismus welle
Cum te-arunci într-un pahar merlot, dinspre cerul gurii şi până la poalele oului de picior singurul martor al identităţii tale va fi amprenta dentară.
După Herr Paul , în deplină inconştienţă de sine te vei năpusti spre vinul roşu. Vei încerca să reconfigurezi orice lanţ trofic recunoscut în manualele alternative de teatrologie pentru ca la baza scenei să vezi un film. E genul de piesă după care, dacă nu ai înţeles nimic, se vor găsi câţiva moştenitori - proprietari ai spaţiului intelectual unde îţi alinţi şosetele şi îţi miroşi neuronii - să te dea, paradoxal, afară înapoi în triasicul din care faci parte.
Ai putea să te opreşti cu lectura aici fiindcă oricum nici eu nu voi înţelege de ce dracu’ stomacul tău nu a degustat Taxidermia.
Pe scurt, Paul este un artist ce nu mai populează epistola întâi a sfântului mihai eminescu ci descinde, cel puţin în imaginaţia mea, dintr-o familie cinematografică Maghiară absolut superbă. Paul este taxidermist. Pentru tenebişti s-ar putea spune că împăiază orătănii şi rechini imobiliari. Helm, picurat parcă cravată cu freză din Boiler Room, este un tânăr moştenitor ce-ar mânca fără fulgi doar cu pene viaţa acestui stăpân al restaurărilor domestice, oi oi. Poate nu te-ai întrebat niciodată de ce Cioran nu-şi recunoştea nici măcar silueta dentară darămite alzheimerul în oglindă. Tot aşa, pentru tine, faptul că un taxidermist îşi schimbă vizibil prenumele în Herr Parkinson, mai şi cântă la pian (singurul mausoleu pe care nu l-ar părăsi), nu-ţi va mufa mai multe sinapse decât o făcea roata norocului la pro tv şi flegmaticii ei actori acum în public. Nici tu, nici Helm nu v-aţi intersectat cu principiul “nu evacua din orice clădire pe cel ce evacuează putreziciunea din orice hoit”. Lenin acum “decorat” ar fi zis: împăiaţi, împăiaţi, împăiaţi.
Oglinda doctorului Parnassus n-o vei recunoaşte nici dacă ar fi să-ţi spânzure spâncenele. Cu toate acestea vei avea ocazia să-l cunoşti pe bătrânul clubber al prafului de săpun (bunelul lui Helm) nu fiindcă ştii de ce Herr Paul nu moare, cu toate că moare, ci pentru că nu exista Gilliam în cinematografe pe vremea când Afrim ne sechestra orice urmă de simţ intelectual pe sfânta scenă.
Pariu că pentru tine Piatra Neamţ e o simplă gondolă pe hartă.
Ce crezi: ai putea fi unul din cei care în plin Avatar, filmul tău de familie albastră, s-ar putea delecta cu o deplină pulă underground?! (dacă te simţi lezat îţi fac cunoştinţă cu o doamnă elveţiancă, carne şi oase, care se numeşte nici mai mult nici mai puţin Ms Flutur Pula) Atunci n-ai să pricepi de ce Anit(r)a îţi aşterne în locul scrisorii de care ziceam la început o binecuvântată colonoscopie sau orice descriere anatomică a unei estetici baudelaire-iene, ştiinţă inaccesibilă reptilienilor secerii şi ai ciocanului.
În cele din urmă unicornul final îţi va stârni dacă nu lacrimile cel puţin un Cezar Antal de pus pe rană. Pe orice rană deţine Uniterul în patrimoniu şi nu se tratează. Ai băut un pahar de vin roşu, ai aplaudat de patru ori nişte actori semi-superbi despre care nu ştiai nimic în afara preţului de pe bilet şi cu asta ai rămas. Te vei trezi mâine dimineaţă, la fel de boem închipuit şi fără să-ţi dai seama de ce nu s-a uscat cerneala, de ce Herr Paul nu-ţi mestecă Apatruurile şi vei redacta memorii către ministrul culturii după cum urmează:
Subsemnatul, Odeon Pietricica, vă rog prin prezenta impunere să dispuneţi la (re)jucarea pe scena unui teatru desfiletat la minte următaorele:
Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele - cantitate: 5 spectacole
Herr Paul - cantitate: 4 spectacole
Such Hope - cantiate: 3 spectacole
others Afrim: câte două spectacole din fiecare, dacă se poate, ştiţi eu nu bat până la Luxemburg şi uneori mă mai desincronizez dar mi-s fan şi pot jura (dacă îmi daţi viză băi incompetenţilor) credinţă instituţiei biletului.
Păi e frumos, aşa ceva?
E sublim…
p.s.(disclaimer): sunt un cocoşat cinematografic al percepţiei: eu atât am înţeles.
legenda (de dimineata): o piesa iesita bine din decorul “sanatatii” mentale de zi cu zi. un decor fabulos. poti sa intelegi ideea simpla prin care doi batrani sunt evacuati dintr-o cladire aproape mistica de catre interesul economic al lui x. pe fondul testei crapate a domnisoarei x, igrec va incerca inclusiv crima ca si demolare a chiriasului incomod. mai departe insa totul e lirism: aproape ca nu conteaza ce-a vrut sa spuna afrim sau decorul ci trebuie sa-ti aduni toate reperele artistice si sa interpretezi dupa cum te duce capul. altfel te impaiaza cele doua ore petrecute pe gradene. personajul ludic, purcelusul cand zburator cand soricel dansator cand ce vrei tu, e de o coregrafie fantastica. unde sa te opresti din epitete?! prin dansurile aparent maimutarite iti transforma scena intr-un circ umblator. du-te tati cu piesa asta in ce biblioteaca a mintii tale vrei tu si interpreteaza de acolo. nu sunt subiectiv la prima piesa de teatru chiar daca sunt nemtean. as vrea sa o revad ca pe “povestiri despre…” de vreo 3 sau patru ori dupa care sa adaug noi si noi exponate in incultura mea dramatica fiindca piesa iti permite sa o vezi altfel de fiecare data. e un studiu de caz. mi-ar placea o olimpiada de teatru.